Părerea criticului
Paranoid Parkad apteaza povestea lui Blake Nelson despre crima si (non-)pedeapsa in lumea adolescentilor din Portland, unde Alex (Gabe Nevins) omoara din greseala un paznic de gara, intr-o noapte.
Aflat cu siguranta in deriva, intr-o lume in care comunicarea cu adultii este ca si inexistenta,
Alex incearca sa se impace cu ceea ce a facut...In afara de prezenta detectivului care investigheaza crima, parintii (ori un "sfatuitor"/ prieten adult) sunt aproape absenti din acest film.
Actiunea din Paranoid Park (numele neoficial al unei piste de skateboard) se desfasoara
pe masura ce Alex rememoreaza evenimentele din ultimele cateva zile; apasat de crima pe care a savarsit-o fara sa vrea, se refugiaza in a face skateboard si a scrie pe o hartie ce nu poate sa discute cu nimeni - asa cum l-a sfatuit amica sa Macy (Lauren McKinney); totodata incearca sa evite privirile politistilor care investigheaza cazul de crima in liceu si in cadrul comunitatii de skateri, apoi sa-si aplaneze, printr-o atitudine atent supravegheata, panica si disperarea.
Paranoid Park evolueaza pe aceeasi linie cu filmele recente ale lui Van Sant – Elephant, Last Days, Gerry – toate explorari ale adolescentei (sau post-adolescentei), pline de nemultumire clocotinda care degenereaza fie in apatie, fie in furie criminala.
Interesanta, de aceasta data, este plasarea subiectului in lumea skateboardingului, dinamica, aventuroasa, superficiala totodata.
Partea urata e ca “modus operandi”-ul lui Van Sant a sarit de la noutate la rutina: imbatraneste,
insa protagonistii raman la aceeasi varsta. Castingul pentru adolescenti s-a facut pe My Space,
niciunul dintre tinerii interpreti nefiind actor profesionist. Cu toate astea adolescentii implicati in proiect sunt credibili, nimic nu este fortat.
Directorul de imagine Cristopher Doyle (Lady in the Water, In the Mood for Love) reuseste sa dea un suflu proaspat stilului lui Van Sant prin fluidizari ale imaginii; ii ies la fel de bine ca in toate celelalte filme ale sale.
Cu o structura narativa liniara, pe care amatorii de thrillere nu o vor agrea, Paranoid Park are o frumusete hipnotica.
Modul de povestire pune putin accent pe intamplarea de la gara, si se concentreaza
pe modul in care acest incident ravasitor isi pune amprenta pe starea lui Alex, implicat fara voia sa.
Verdict: Daca Paranoid Park ar fi fost facut inainte de Elephant, probabil ca ar fi avut
cel putin acelasi succes; asa ne vom multumi sa vedem un film care nu aduce
decat un element nou: lumea skaterilor, plasata insa tot pe fondul explorarii
adolescentei, cu care Van Sant ne-a tot obisnuit.
Nu ratati:
Secventele de pe pista de skateboard,unde tinerii isi testeaza talentul,
filmate in slow motion, astfel incat pare ca skaterii sfideaza gravitatea,
totul intr-o fluiditate si transcendenta suprarealiste.
Aflat cu siguranta in deriva, intr-o lume in care comunicarea cu adultii este ca si inexistenta,
Alex incearca sa se impace cu ceea ce a facut...In afara de prezenta detectivului care investigheaza crima, parintii (ori un "sfatuitor"/ prieten adult) sunt aproape absenti din acest film.
Actiunea din Paranoid Park (numele neoficial al unei piste de skateboard) se desfasoara
pe masura ce Alex rememoreaza evenimentele din ultimele cateva zile; apasat de crima pe care a savarsit-o fara sa vrea, se refugiaza in a face skateboard si a scrie pe o hartie ce nu poate sa discute cu nimeni - asa cum l-a sfatuit amica sa Macy (Lauren McKinney); totodata incearca sa evite privirile politistilor care investigheaza cazul de crima in liceu si in cadrul comunitatii de skateri, apoi sa-si aplaneze, printr-o atitudine atent supravegheata, panica si disperarea.
Paranoid Park evolueaza pe aceeasi linie cu filmele recente ale lui Van Sant – Elephant, Last Days, Gerry – toate explorari ale adolescentei (sau post-adolescentei), pline de nemultumire clocotinda care degenereaza fie in apatie, fie in furie criminala.
Interesanta, de aceasta data, este plasarea subiectului in lumea skateboardingului, dinamica, aventuroasa, superficiala totodata.
Partea urata e ca “modus operandi”-ul lui Van Sant a sarit de la noutate la rutina: imbatraneste,
insa protagonistii raman la aceeasi varsta. Castingul pentru adolescenti s-a facut pe My Space,
niciunul dintre tinerii interpreti nefiind actor profesionist. Cu toate astea adolescentii implicati in proiect sunt credibili, nimic nu este fortat.
Directorul de imagine Cristopher Doyle (Lady in the Water, In the Mood for Love) reuseste sa dea un suflu proaspat stilului lui Van Sant prin fluidizari ale imaginii; ii ies la fel de bine ca in toate celelalte filme ale sale.
Cu o structura narativa liniara, pe care amatorii de thrillere nu o vor agrea, Paranoid Park are o frumusete hipnotica.
Modul de povestire pune putin accent pe intamplarea de la gara, si se concentreaza
pe modul in care acest incident ravasitor isi pune amprenta pe starea lui Alex, implicat fara voia sa.
Verdict: Daca Paranoid Park ar fi fost facut inainte de Elephant, probabil ca ar fi avut
cel putin acelasi succes; asa ne vom multumi sa vedem un film care nu aduce
decat un element nou: lumea skaterilor, plasata insa tot pe fondul explorarii
adolescentei, cu care Van Sant ne-a tot obisnuit.
Nu ratati:
Secventele de pe pista de skateboard,unde tinerii isi testeaza talentul,
filmate in slow motion, astfel incat pare ca skaterii sfideaza gravitatea,
totul intr-o fluiditate si transcendenta suprarealiste.
