Părerea criticului
După premiera mondială în deschiderea festivalului Transilvania (31 mai-9 iunie, Cluj-Napoca), Parking, cel mai recent film al lui Tudor Giurgiu (De ce eu?), se lansează pe marile ecrane pe 14 iunie. Filmul ar putea triumfa asupra reticenţei românilor împotriva producţiilor autohtone cu o combinaţie ataşantă de poveste de dragoste, dar şi explorare interesantă a emigraţiei şi a ceea ce ne face să o luăm din loc fără a privi din urmă. Iată mai jos ce te-ar putea convinge la acest nou film românesc.
Acţiunea are loc la începutul mileniului, când îl vedem pe Adrian (un foarte convingător Mihai Smarandache), un poet din Sângeorz-Băi, umplându-şi zilele într-un parc auto de lângă Cordoba. Şeful său, Rafael (Luis Bermejo), îl plăteşte execrabil, dar situaţia financiară precară nu-i distrage atenţia lui Adrian de la avantajele noii sale ocupaţii: în liniştea parcului auto, înconjurat de maşini vechi şi în căldura sufocantă a sudului Spaniei, Adrian scrie poezii, folosind drept inspiraţie noile sale experienţe dintr-o ţară care nu-l vrea şi în care are un statut de cetăţean de mâna a doua.
Dar principalul ţel al filmului nu este să facă o radiografie socială a imigraţiei şi a provocărilor acesteia, mai ales într-o perioadă când exodul românesc în Spania nu beneficia de avantajele şi facilităţile de care beneficiază acum. Scopul lui Parking (şi aici devine surprinzător titlul anodin, mai ales după un mult mai atractiv "working title" precum In the Beat of a Heart) este să ni-l arate pe Adrian întâlnind-o pe Maria (Belén Cuesta), chitaristă într-o trupă rock, şi îndrăgostindu-se nebuneşte de ea.
Ritmat de o coloană sonoră aproape omniprezentă, Parking este o poveste de dragoste care reuşeşte să te prindă în mreje cu interpretările convingătoare şi chimia excelentă dintre Smarandache şi Cuesta. Este de ajuns să îi vezi o singură secundă pe ecran pe cei doi şi să ştii că, în ciuda tuturor opreliştilor şi a unei situaţii care nu-i avantajează, cei doi vor ajunge împreună. Când acest lucru se întâmplă, evenimentul are loc cu atâta naturaleţe, încât spectatorul parcă are o satisfacţie personală: implicarea în poveste este atât de puternică, încât devenim părtaşi la focurile de artificii, mici particule în cometa iubirii lui Adrian şi a Mariei.
Cinema-ul românesc rareori oferă personaje mai luminoase decât Adrian, un alt atu al acestui film scris cu publicul (şi nu cu premiile la diverse festivaluri) în minte. Este ceva cu totul cuceritor în curajul acestui om blând şi tăcut, plecat din orăşelul lui de munte şi ajuns în sudul sufocant al Spaniei, fără acte şi fără să ştie vreo boabă de spaniolă, animat de fascinaţia romantică a unui nou început. În rulota lui prăfuită de lângă autostradă, Adrian poate că nu e ceea ce românii consideră o poveste de succes, dar personajul cu siguranţă are elocvenţa necesară pentru a descrie nevoia imperioasă a rupturii de trecut, a scufundării în apele tulburi ale unui viitor incert, fără certitudinea că acestea se vor limpezi vreodată.
Fără a fi un film perfect şi fără a fi îngreunat de câteva stângăcii de concepţie (de exemplu intermezzo-uri vizuale filmate în 8 milimetri, mai degrabă nenecesare), Parking îşi antrenează spectatorul într-un carusel al stărilor, făcându-l să-şi amintească momente luminoase din trecut sau măcar momente când, dincolo de provocările zilnice, a visat că o decizie mai mult sau mai puţin importantă i-ar fi împins existenţa pe un alt făgaş. O celebrare a dragostei şi a posibilităţilor infinite ale vieţii, Parking are tot ce-i trebuie pentru a-şi captiva publicul din ţară, atâta vreme cât acesta renunţă la prejudecăţile legate de producţiile româneşti.
Acţiunea are loc la începutul mileniului, când îl vedem pe Adrian (un foarte convingător Mihai Smarandache), un poet din Sângeorz-Băi, umplându-şi zilele într-un parc auto de lângă Cordoba. Şeful său, Rafael (Luis Bermejo), îl plăteşte execrabil, dar situaţia financiară precară nu-i distrage atenţia lui Adrian de la avantajele noii sale ocupaţii: în liniştea parcului auto, înconjurat de maşini vechi şi în căldura sufocantă a sudului Spaniei, Adrian scrie poezii, folosind drept inspiraţie noile sale experienţe dintr-o ţară care nu-l vrea şi în care are un statut de cetăţean de mâna a doua.
Dar principalul ţel al filmului nu este să facă o radiografie socială a imigraţiei şi a provocărilor acesteia, mai ales într-o perioadă când exodul românesc în Spania nu beneficia de avantajele şi facilităţile de care beneficiază acum. Scopul lui Parking (şi aici devine surprinzător titlul anodin, mai ales după un mult mai atractiv "working title" precum In the Beat of a Heart) este să ni-l arate pe Adrian întâlnind-o pe Maria (Belén Cuesta), chitaristă într-o trupă rock, şi îndrăgostindu-se nebuneşte de ea.
Ritmat de o coloană sonoră aproape omniprezentă, Parking este o poveste de dragoste care reuşeşte să te prindă în mreje cu interpretările convingătoare şi chimia excelentă dintre Smarandache şi Cuesta. Este de ajuns să îi vezi o singură secundă pe ecran pe cei doi şi să ştii că, în ciuda tuturor opreliştilor şi a unei situaţii care nu-i avantajează, cei doi vor ajunge împreună. Când acest lucru se întâmplă, evenimentul are loc cu atâta naturaleţe, încât spectatorul parcă are o satisfacţie personală: implicarea în poveste este atât de puternică, încât devenim părtaşi la focurile de artificii, mici particule în cometa iubirii lui Adrian şi a Mariei.
Cinema-ul românesc rareori oferă personaje mai luminoase decât Adrian, un alt atu al acestui film scris cu publicul (şi nu cu premiile la diverse festivaluri) în minte. Este ceva cu totul cuceritor în curajul acestui om blând şi tăcut, plecat din orăşelul lui de munte şi ajuns în sudul sufocant al Spaniei, fără acte şi fără să ştie vreo boabă de spaniolă, animat de fascinaţia romantică a unui nou început. În rulota lui prăfuită de lângă autostradă, Adrian poate că nu e ceea ce românii consideră o poveste de succes, dar personajul cu siguranţă are elocvenţa necesară pentru a descrie nevoia imperioasă a rupturii de trecut, a scufundării în apele tulburi ale unui viitor incert, fără certitudinea că acestea se vor limpezi vreodată.
Fără a fi un film perfect şi fără a fi îngreunat de câteva stângăcii de concepţie (de exemplu intermezzo-uri vizuale filmate în 8 milimetri, mai degrabă nenecesare), Parking îşi antrenează spectatorul într-un carusel al stărilor, făcându-l să-şi amintească momente luminoase din trecut sau măcar momente când, dincolo de provocările zilnice, a visat că o decizie mai mult sau mai puţin importantă i-ar fi împins existenţa pe un alt făgaş. O celebrare a dragostei şi a posibilităţilor infinite ale vieţii, Parking are tot ce-i trebuie pentru a-şi captiva publicul din ţară, atâta vreme cât acesta renunţă la prejudecăţile legate de producţiile româneşti.
