Un film cu accente de film de arta in care eroina principala este prezentata obsesiv in diferite ipostaze ale vietii. Mi-am aminitit de Malena insa acel film avea o poveste interesanta si niste personaje bine conturate. In afara de peisajele superbe si un Gary Oldmman cu adevarat old si decrepit filmul nu e vre-o cappdopera, are "meritul" de a fi plictisitor de lung.
sabinalin
pe 08 Aprilie 2025 19:33
Fiica zeului Achelous si a muzei Terpsichore. Grecii spun ca s-a aruncat in mare si s-a inecat dupa ce cantecele ei n-au reusit sa il atraga pe Ulise. Trupul i-a fost purtat de valuri pana pe mica insula Megaride. Aici corpul s-a dizolvat regasindu-se in orasul Napoli: capul e dealul Capodimonte in vreme ce coada se intinde de-a lungul dealului Posilipo. Romanii vin cu o varianta diferita: centaurul Vezuviu s-a indragostit de ea, fapt care l-a suparat pe Jupiter atat de tare incat l-a transformat pe el intr-un vulcan iar pe ea in orasul Napoli. Din cand in cand furia lui Vezuviu se manifesta prin eruptiile violente ale vulcanului...
In arta mitul lui Parthenope i-a inspirat pe Vergiliu, pe Vivaldi, pe Handel sau pe Melville. Bineinteles ca nici marele regizor care e Paolo Sorrentino nu putea sa ignore un mit de o asemenea importanta majora pentru orasul sau natal. Din ce-am citit filmul face parte dintr-o ipotetica ,,trilogie a intoarcerii,, ( trilogia del ritorno) alaturi de ,,La grande bellezza,, si ,,E stata la mano di Dio,,. Chiar daca aceasta a treia ,,piesa,, a trilogiei nu s-a bucurat de aprecierile pe care le-au primit primele doua, mie unuia mi-a placut. Pentru ca Sorrentino continua sa fie un creator de cinema de cel mai inalt nivel cu stilul sau ce se distinge prin senzualitate, emotie, satira, estetica si umor subtil, cu cadrele sale pline de contraste suculente, cu atentia sa aproape religioasa pentru detalii, peisaje si costume, scenele filmate de el fiind mai mereu adevarate sarbatori vizuale prin care regizorul isi manifesta dragostea pentru Italia, fie ca e vorba de orasul sau natal Napoli, fie ca ne prezinta Roma sau Milano. Si totusi in cele din urma ,,Parthenope,, a avut parte de aprecierea pe care o merita primind 15 nominalizari la premiile ,,David di Donatello,,. Macar ai lui sa aprecieze cum se cuvine arta cinematografica rafinata ce dainuie dincolo de imperativele politice si sociale ale momentului...
mihaigeniu
pe 07 Februarie 2025 19:19
Excelenta cronică mai jos........... măcar tu vezi prin voalul de snobism
R_Afc
pe 06 Februarie 2025 11:50
Marea reușită din cariera de regizor a lui Paolo Sorrentino este că a convins-o pe Mădălina Ghenea să se dezbrace în filmul „Youth”. Restul este ghiveci cu foiță de aur. Sorrentino este semidoctul suprem. El i-a văzut filmele lui Federico Fellini și nu le-a înțeles sau dacă le-a înțeles, atunci are alonja intelectuală a unui DJ care pune muzică la laptop pe la festivaluri și care crede că e cel puțin la nivelul unui Serghei Rahmaninov.
Un nou film semnat Sorrentino. Aceleași probleme. Frumusețea cadrelor nu este suficientă pentru a ridica scenariul subnutrit, care se pierde în propriul extaz și nu reușește să propună o temă atît de profundă pe cît îi place regizorului să creadă. Sorrentino vrea să vorbească despre frumusețea feminină, ridicînd-o la statutul de forță divină, dar o face ca și cum nu ar fi întîlnit o femeie în viața lui.
El aspiră să facă din Parthenope o metaforă a orașului Napoli și a napolitanilor, înconjurați de frumusețe, dar incapabili să fie fericiți sau să scape de eterna lor melancolie. Titlul filmului este chiar suprapus peste linia orizontului orașului în care Maradona este adevăratul Dumnezeu, iar titlul ales funcționează ca un apel al sirenei pe parcursul desfășurării acțiunii. Dar este dificil ca această abordare filozofică să fie percutantă cînd totul pare a fi o scuză de a ajunge din nou la corpul hipnotizant al protagonistei. Celeste Dalla Porta este splendidă, dar avem o grămadă de scene inutile în care nu era nevoie să o vedem. Senzația unui diabetic intrat într-un magazin cu dulciuri elvețiene este prezentă în fiecare clipă. Parthenope este un panettone uriaș din care ne înfruptăm până dăm pe dinafară.
Am izbucnit în rîs în momentul cînd am auzit definiția metaforică a dezamăgirii. Dezamăgirea este „ca și cum ai săruta o gură frumoasă și ai descoperi cu limba că nu are dinți”. „Metaforă peste capu’ tău am dat”, cum spuneau cei de la BUG Mafia. Dialogul chiar pare că a fost scrijelit de mafioțeii cîntăcioși de la noi. Asta înseamnă să nu te pricepi la scris și să crezi că toate metaforele sînt extraordinare.
„Parthenope” are imagini spectaculoase și aspiră să ne facă să reflectăm asupra frumuseții, vieții și dorințelor umane, dar unghiul de abordere este să își privească personajul cu aceeași superficialitate pe care apoi încearcă să i-o arunce în față. Valabil pentru toate producțiile napoletanului. Rezultatul nu este un dezastru, dar vă lasă aceeași senzație de spoială în ceea ce privește filmele semnate de Sorrentino.
In arta mitul lui Parthenope i-a inspirat pe Vergiliu, pe Vivaldi, pe Handel sau pe Melville. Bineinteles ca nici marele regizor care e Paolo Sorrentino nu putea sa ignore un mit de o asemenea importanta majora pentru orasul sau natal. Din ce-am citit filmul face parte dintr-o ipotetica ,,trilogie a intoarcerii,, ( trilogia del ritorno) alaturi de ,,La grande bellezza,, si ,,E stata la mano di Dio,,. Chiar daca aceasta a treia ,,piesa,, a trilogiei nu s-a bucurat de aprecierile pe care le-au primit primele doua, mie unuia mi-a placut. Pentru ca Sorrentino continua sa fie un creator de cinema de cel mai inalt nivel cu stilul sau ce se distinge prin senzualitate, emotie, satira, estetica si umor subtil, cu cadrele sale pline de contraste suculente, cu atentia sa aproape religioasa pentru detalii, peisaje si costume, scenele filmate de el fiind mai mereu adevarate sarbatori vizuale prin care regizorul isi manifesta dragostea pentru Italia, fie ca e vorba de orasul sau natal Napoli, fie ca ne prezinta Roma sau Milano. Si totusi in cele din urma ,,Parthenope,, a avut parte de aprecierea pe care o merita primind 15 nominalizari la premiile ,,David di Donatello,,. Macar ai lui sa aprecieze cum se cuvine arta cinematografica rafinata ce dainuie dincolo de imperativele politice si sociale ale momentului...
Un nou film semnat Sorrentino. Aceleași probleme. Frumusețea cadrelor nu este suficientă pentru a ridica scenariul subnutrit, care se pierde în propriul extaz și nu reușește să propună o temă atît de profundă pe cît îi place regizorului să creadă. Sorrentino vrea să vorbească despre frumusețea feminină, ridicînd-o la statutul de forță divină, dar o face ca și cum nu ar fi întîlnit o femeie în viața lui.
El aspiră să facă din Parthenope o metaforă a orașului Napoli și a napolitanilor, înconjurați de frumusețe, dar incapabili să fie fericiți sau să scape de eterna lor melancolie. Titlul filmului este chiar suprapus peste linia orizontului orașului în care Maradona este adevăratul Dumnezeu, iar titlul ales funcționează ca un apel al sirenei pe parcursul desfășurării acțiunii. Dar este dificil ca această abordare filozofică să fie percutantă cînd totul pare a fi o scuză de a ajunge din nou la corpul hipnotizant al protagonistei. Celeste Dalla Porta este splendidă, dar avem o grămadă de scene inutile în care nu era nevoie să o vedem. Senzația unui diabetic intrat într-un magazin cu dulciuri elvețiene este prezentă în fiecare clipă. Parthenope este un panettone uriaș din care ne înfruptăm până dăm pe dinafară.
Am izbucnit în rîs în momentul cînd am auzit definiția metaforică a dezamăgirii. Dezamăgirea este „ca și cum ai săruta o gură frumoasă și ai descoperi cu limba că nu are dinți”. „Metaforă peste capu’ tău am dat”, cum spuneau cei de la BUG Mafia. Dialogul chiar pare că a fost scrijelit de mafioțeii cîntăcioși de la noi. Asta înseamnă să nu te pricepi la scris și să crezi că toate metaforele sînt extraordinare.
„Parthenope” are imagini spectaculoase și aspiră să ne facă să reflectăm asupra frumuseții, vieții și dorințelor umane, dar unghiul de abordere este să își privească personajul cu aceeași superficialitate pe care apoi încearcă să i-o arunce în față. Valabil pentru toate producțiile napoletanului. Rezultatul nu este un dezastru, dar vă lasă aceeași senzație de spoială în ceea ce privește filmele semnate de Sorrentino.