×
Utilizator
×
Comentarii Comentează
  • alali
    pe 04 Iulie 2017 20:07
    Debutul cel mai impresionant in regie, din cate am apucat eu sa vad, Tristul Cant al Drumului, (nicidecum asa cum l-am vazut tradus in romana, oarecum batjocoritor Cantecul Potecii), reprezinta intersectia cinemaului cu umanitatea. Un umanitarism personificat ce izvoraste din fiecare om ce apare in acest film al regizorului Satyajit Ray. Acest cineast nu a folosit pentru acest proiect actori profesionisti si nici nu si-a cosmetizat interpretii. Fara machiaj, fara masti pe care sa si le insuseasca, trairile devin atat de palpabile incat ajung sa incomodeze pe spectator. Chiar si personajele ce sunt create spre a fi expuse in fata lumii intregi, rolurile ce au fost interpretate, sunt normale si nu arhetipuri. Mama, acel animal feroce, hiena cand vine vorba sa isi protejeze progeniturile, pare inumana atunci cand o alunga pe batrana. Lupta launtrica este permanent prezenta in sufletul acesteia, dar duritatile ce nu contenesc sa ii ameninte minimul necesar supravietuirii, fac ca decizia sa fie categorica si condamnabila in ochii indiscreti ai publicului ce asista resemnat la acest spectacol trist. Pana si proprii copii o acuza in felul lor pentru o astfel de atitudine. Totul se schimba si sentimentele noastre incep sa se amestece atunci cand drama loveste implacabil. Daramat, personajul mamei devine iarasi sensibil si expus. Tot acest mix de sentimente ingrozeste pe privitor la gandul ca o analiza mai atenta, i-ar putea dezvalui ca si in el exista o astfel de dualitate nedorita, dar profund omeneasca.
    Tatal este un alt studiu de caz. Sacerdot, asa cum vom afla in partea a doua intitulata Aparajito (1956), calmul si aparenta lipsa de preocupare, tensioneaza si mai mult lucrurile. O multumire deranjanta pe care acest om o afiseaza indiferent de situatie, (de luat in calcul ca este singurul actor profesionist din intreaga distributie), pare ca provoaca soarta la a oferi ce e mai rau. Este un adult in mintea copiilor. Si am ajuns si la capitolul inocenta, prezenta sub forma celor doi pui de om. Durga, cea care fura realmente rolul principal, adjudecandu-si-l intr-o maniera categorica, reda imaginea copilului din orisicare. Ea isi rascumpara orice fapta reprobabila prin bunatatea ce ii izvoraste dintr-o inima pura. Nimic si nimeni nu o poate acuza. Gestul lui Apu din final tocmai asta si simbolizeaza, o pastrare a imaginii curateniei perfecte. Impresia finala e ca filmul tocmai acestui personaj trebuia sa ii poarte numele. Un Cantecul Durgai sau Ultimul Cantec al Durgai ar fi fost o descriere perfecta.
    Ceea ce il face pe Ray, regizorul cel mai apropiat de omul adevarat, alaturi poate de Bresson sau De Sica, este ca nu isi propune prin acest film sa surprinda vreun eveniment major, istoric vorbind, si astfel realizarea lui sa capete o valoare universala. Satul cu locuitorii sai este singurul cu importanta aici. Alegand o familie cum sunt multe altele, filmul nici nu creaza modele de comportament, tipare umane de urmat, dar nici nu prezinta un caz izolat, lipsit de importanta. Prin grija regizorului indian, atentia la depanarea povestii si mai ales chibzuinta cu care intruduce punctul culminant, echilibrul este pastrat si locuitorul napastuit al satului indian, cel care insumat la altii ca el alcatuiesc marea Indie, ramane in centrul atentiei si el va reprezenta singurul punct de interes din tot filmul. Tot in aceeasi nota a concentrarii intregii viziuni asupra omului este si mentionarea doar in trecere a evenimentelor importante din viata unui om. Desi nu ar fi avut nimeni ce sa ii reproseze daca ar fi cuprins in film ritualuri de nunta, inmormantare, nastere sau anumite festivitati religioase cum e Puya - sarbatoarea adorarii zeilor hindu -, iar evolutia narativa ofera toate aceste posibilitati, asa cum face de exemplu Parajanov in Umbrele Strămoșilor Uitați (1965), Satyajit Ray renunta si la aceste elemente specifice pentru a surprinde doar esentialul.
    Interesant si "mitul" trenului, element de progres si dezvoltare si un semnal ca pana si in acest capat de lume aflat la marginea padurii, schimbarea va veni. Tot aceasta masina prevesteste si transformarea curiosului Apu, ce a ramas cu promisiunea surorii sale ca vor merge si vor vedea bestia mecanica ce lasa in urma o dara neagra de fum.
    Concluzie: Acuzat pe nedrept ca este lent si ca prezinta elemente lipsite de importanta, primul film al Trilogiei lui Apu reda exact acele evenimente ce raman in urma unei persoane dragi ce a disparut. Neesentiale pentru unii, amintiri vii ce evoca persoana pierduta pentru cei rapusi de durere. Este inacceptabil sa nu faci o corelatie intre copilul Apu sau mama acestuia si urmele lasate de cea care a fost si va fi pentru ei Durga. Nota 9,08!

    Ps. Privind din aceasta perspectiva, spuneti-mi, va rog, daca poveste nu capata un cu totul alt inteles.
  • pst35
    pe 09 Octombrie 2013 23:53
    A trecut mai bine de jumtate de secol de cand a fost facut acest film si cred ca in India inca mai sunt familii, sate care mai traiesc asa, acest film ar trebui sa ne deschida ochii si sa pretuim mai mult ce avem langa noi...fiinte sau bunuri...
  • stalex
    pe 06 Mai 2013 22:42
    Nu degeaba a primit la Cannes premiul pentru "cel mai bun document despre om". Un film extrem de emotionant, parte datorita maiestriei regizorului, parte pentru faptul ca reflecta saracia reala, asa cum nu o poti vedea in filmele europene sau americane. Iar privirile copilului (Apu) din mai multe momente sunt de neuitat.