Părerea criticului
"Percy Jackson & the Olympians: The Lightning Thief" - Lumea se duce Hadesului...
...noroc cu Percy, că are cine s-o salveze!
Trecuserăm de la Alexandru Mitru la Ion Hobana, noi, generaţia care acum schimbă demi-veacul, şi devoram avizi scrierile SF "de anticipaţie" care prefigurau o adevărată Utopia aşteptându-ne fix după colţ. Unul dintre clişeele cele mai generalizate se referea la nivelul intelectual şi de bun-simţ de-a dreptul olimpian al oamenilor de mâine. În anul 2000, lumea avea să geamă de puşti geniali şi poligoţi care vorbeau ca o încrucişare între Paleologu şi Cicero, aveau la neuronul mic tot ce mişcă între Eschyl şi Kundera, şi se comportau mai manierat decât la curtea Regelui Soare. Adevăraţi semi-zei, şi mai multe nu!
Suntem în anul 2010, şi lumea urlă de pici (de doişpe ani mergând pe patruşdoi) tălâmbi şi care nici limba maternă n-o ştiu, bălmăjesc ca la intersecţia Ferentari cu messenger, au la degetul mic tot ce se descompune între Adi Minune şi Dan Diaconescu, şi se poartă aproape ca-ntr-o curte interioară cu gardieni pe acoperişurile din jur. Adevăraţi semi-oameni, ce mai!
Nu care cumva să îndrăzneşti să autopsiezi vreunul dintre produsele de coprocultură care le-au covăsit ideolectul, că-i şi auzi: "nu va inteleg pastia care nu va place filmu", "filmu este bun si voi sunteti prosti si nu intelegeti ideea filmului", "eu cred ca mai inportanti sunt oameni care vin sal vada decat niste critici", "hai sa injuram si Shrek sau late filme de gen care neau distorsionat imaginea care am acumulato in copilarie. RUSINE DOMNUL CRITIC PENTRU COMENTARIUL VULDAR. Ramai la Palm D'or"* - şi alte asemenea perle dislexice, distopice şi disjuncte în genere.
Acestui segment (apocaliptic de întins...!) al plebei spectatoriceşti i se adresează şi pelicuţa (că pelicúlă nu pot să-i zic) de faţă. Aseară, la vizionarea de presă, editorul român al cărţii originale a subliniat, pe bună dreptate, că "filmul nu vi se adresează", explicându-mi apoi că Rick Riordan a purces la scrierea romanului cu scop terapeutic pentru fiul său handicapat. Cea mai sinceră admiraţie pentru un asemenea demers - cu condiţia să-şi respecte scopul. Şi atât.
Nu voi diseca acum pe larg procesul de tranziţie dintre salonul de spital şi marele ecran, rezumând doar că scenariul încropit în continuare de Craig Titley (a mai colaborat pe marginea dramaturgiei unor seriale TV de două episoade la leu şi trei degeaba) e la fel de corect scris ca şi cum l-ar fi potrivit în paradigmă un cimpanzeu dresat. Respectă cu sfinţenie toate regulile de construcţie, şi tot pe-alături nimereşte - o pildă grăitoare de transformare a lui "aşa da" în "aşa nu". Cine cunoaşte puţină scenaristică, va vedea uşor la ce mă refer.
Mai departe, l-au racolat la regie pe Chris Columbus, care şi-a făcut mâna cu primele două "Home Alone"-uri, doi "Harry Potter"-i, "Mrs. Doubtfire", "Bicentennial Man", şi alte cele - deci, le ştie. Se remarcă în primul rând moştenirea harrypotteriană, la toate nivelurile - şi de formă, şi de fond: formula rudimentară de a trânti ditamai hartanul de basm în plină lume contemporană, ignorând într-o nesimţire continuă ipoteza oricăror posibile implicaţii logice. Cum am ai spus cu un prilej, aşa ceva se face aplicând cel puţin una din următoarele soluţii: convenţia unui context fictiv în care interacţiunile au loc pe faţă (eventual ca-n "Superman" şi-n multe alte francize Marvel), sau dimpotrivă, construieşti un sistem elaborat de disimulări (nu singur exemplu, dintre sutele disponibile: vampirii lui Anne Rice). Da' neaaah, lasă, de ce să ne complicăm noi...? Servim din start replica de gata: "Miturile erau adevărate", şi ne-am rezolvat; mergem mai departe.
Iar mai departe... e jale! Premisa, oricum subţirică, a unei omeniri actuale populate de semi-zei (bastarzi ai nomenklaturii olimpiene cu diverşi reprezentanţi ai clasei muritoare), se pierde imediat printre bălăriile impotenţei intelectuale cronice. Unele formule similare cât de cât mai de Doamne-ajută îşi plasează, pentru credibilitate, şi nicaiva repere istorice (gen: şi Merlin a fost, şi Cagliostro, şi Saint-Germanin, ba încă şi Maiakovski, şi Deceneu, şi Ana lui Manole...!) Din nou, Riordan şi Titley preferă să nu se complice: teenagerii juma-divini există numai în zilele noastre, n-au nici un alt scop în viaţă decât acela de a respira, a mânca, a dormi şi a-şi urma studiile, şi se antrenează într-o tabără de cercetaşi pe malul unui Lac Bâlea din Munţii Stâncoşi - unde, apropo, se echipează peste blugi şi teeshirturi cu uniforme de pe vremea lui Homer şi deprind mânuirea spadei, a suliţei şi a arcului cu săgeţi - tot fără nici o logică! Păi pune-i nene fie să-şi folosească puterile supraomeneşti la modul magic, fie să devină centuri negre la kung-fu, sau iscusiţi cu puşcociul şi piştoala, ori şi mai bine, mânuitori dibaci ai scripturilor de hăckuit pe net! La ce-or să folosească ei în viaţă toate ghioagele şi toroipanele alea, Zeus cu mila - că până şi gladiatorii lui Ridley Scott se fac acum 70% pe computer!
Evident, într-un context atât de generalizat-cretionid, abundă golurile, gropile şi hăurile logice. Trei exemple, numai (cele mai gogonarisite, deşi nu bag mâna-n foc!):
- Percy Jackson se bate c-un minotaur. Îl fentează, ăla-şi înfige cornu-ntr-un pom, se zdrumică, şi-l rupe, îi arde-o smetie băietanului şi-i zboară spada cât colo. Percy, în loc să-şi recupereze spada, dă fuga la copac, zgâlţâie bucata de corn pân-o desfige din trunchi, şi o-mplântă-n minotaur. Şi n-o mai desplântă.
- Mama lui Percy e căsătorită c-un beţiv patibular (Joe Pantoliano, într-un cameo ieftin), iar la legitimele indignări ale fiului, îi murmură misterios: "Ne-a ajutat în moduri pe care încă nu le poţi înţelege". Le înţelegem peste vreo zece minute: duhoarea de jeg a respectivului camufla mirosul de semi-zeu al lui Percy! Şi gata! Adică... meserie, tată!
- În Grădina Meduzei (Uma Thurman - alt ciubuc ca să-şi cumpere şi ea vreun paltonaş cu briliante la căţel, sau cine ştie), o fraieră nu rezistă ispitei şi se uită-n ochii gazdei - şi, evident, stană de piatră se face. Da' ce să vezi, de frică o apucase de mână pe Annabeth (girlfrienda eroului - şi un fel de verişoară, cumva, că şi ea era fiica din flori a Atenei) - aşa că, împietrind ea, viteaza luptătoare rămâne prizonieră, cu încheietura captivă-n mâna proaspetei statui. Si dă-i, si luptă, până vine eroinul să-şi salveze eroina, o descăpăţânează pe Uma, apoi retează antebraţul pietrificat, după care desprinde mâna-cătuşă de-al lui Annabeth poigneth. Simplu com bonjur. (Ce căuta Gorgona acolo, când de fapt Perseu o căpăcise puţin cu mii de ani în urmă, nimeni nu se osteneşte să ne explice, nici măcar de formă...)
Desigur, pe lângă tâmpeniile de tip patologic, ni se oferă şi oarece gugumănii cu ştaif - adică, mă-nţelegi! Olimpul se află, nici mai mult nici mai puţin, decât în vârfu' lu' Impaiăr Steit Bilding - unde un liftuleţ cu cod numeric şi litera Omega pe aurita-i uşă te duce-n universul semi-paralel al zeilor. Iar Tartarul, unde să fie dacă nu-n cetatea de perdiţie de la Hollywood - ca să intri, te urci frumos la literele de pe deal, şi mintenaş în spatele Hî-ului se surpă puţin ţărna şi dai de poteca spre dearcaderul lui Caron (care nu primeşte dolari, ci numai drahme!).
Ce-i drept, croaziera cu luntrea prin văzduh, peste un Los Angeles transfigurat în Infern, are farmecul ei. E unul dintre puţinele locuri unde scenografia lui Howard Cummings şi Ross Dempster e inspirată şi expresivă - inclusiv în apartamentul lui Hades (Steve Coogan, într-o schiţă de compoziţie simpatică şi cu umor - în tandem cu Rosario Dawson, o Persefona complet blazată şi sitkirită de a-şi trăi viaţa într-un iad). Cele câteva sclipiri mai numără cazinoul lotofagilor din Las Vegas (strict ca idee, căci ca realizare e fleşcăit), felul cum cei cinci măturători ai Parthenonului din Nashville se relevă a fi Hidra, sau momentul când satirul Grover (drăguţ în rol Brandon T. Jackson), fericit c-a învins cu ajutorul capului Meduzei, îi pupă tâmpla şi se oripilează. Nu e complet ratat nici plotul cu Luke, fiul lui Hermes - deşi motivaţia e un zero scos din burtă, cum tot din burtă (sau poate, din... altă parte a aparatului digestiv) e scoasă şi nevoia dramatică principală, aia cu fulgerul lui Zeus: puerilă, necredibilă, nelegându-se cu nimic, nici de frică (n-o să stau acum să-i demontez toate inadvertenţele, că mi-ar mai lua o pagină, două!). Bine măcar că Zeus însuşi are un anume şarm tuşant - graţie nu atât personajului, de un schematism feroce, cât lui Sean Bean. Asemenea, Pierce Brosnan umanizează lăudabil altă arătare de C.G.I.-mâché: drăguţă, în principiu, ideea de a pune centaurul ca, sub chipul său prozaic, să fie un invalid în fotoliu rulant (deşi şi aici logica e dusă cu sorcova); ca om-cal, însă, arată disproporţionat şi imposibil de acceptat, fie şi doar în conjunctura basmului.
Şi pentru că tot veni vorba, efectele speciale sunt ridicol de ieftine - iar obsesiile plastice ale lui Columbus fac ca până şi imaginea unui maestru al fotografiei ca Stephen Goldblatt să arate stufos, redundant şi plină de kitschuri - dincolo de limita proprie unui asemenea tip de poveste. De reţinut că lupta finală e anticlimactică (ni se promisese un ditamai show-ul care se contramandează în ceasul al doispcelea - la propriu; probabil tot din motive de sărăcie a devizului), în schimb finalul propriu-zis durează vreo douăzeci de minute, cu puzderie de gratitudini, omagii, îmbrăţişări şi bănculeţe, pesemne menite să ne trezească apetitul pentru la anu' - când... curaj, găină, că doar ştii ce ţi se pregăteşte!
_____________________________________________
* - Citate autentice, din blogurile de comentarii ale croncilor de pe Cinemagia (n.Pb.)
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10 februarie, 2010, h. 10:45-12:49
Bucureşti, România
...noroc cu Percy, că are cine s-o salveze!
Trecuserăm de la Alexandru Mitru la Ion Hobana, noi, generaţia care acum schimbă demi-veacul, şi devoram avizi scrierile SF "de anticipaţie" care prefigurau o adevărată Utopia aşteptându-ne fix după colţ. Unul dintre clişeele cele mai generalizate se referea la nivelul intelectual şi de bun-simţ de-a dreptul olimpian al oamenilor de mâine. În anul 2000, lumea avea să geamă de puşti geniali şi poligoţi care vorbeau ca o încrucişare între Paleologu şi Cicero, aveau la neuronul mic tot ce mişcă între Eschyl şi Kundera, şi se comportau mai manierat decât la curtea Regelui Soare. Adevăraţi semi-zei, şi mai multe nu!
Suntem în anul 2010, şi lumea urlă de pici (de doişpe ani mergând pe patruşdoi) tălâmbi şi care nici limba maternă n-o ştiu, bălmăjesc ca la intersecţia Ferentari cu messenger, au la degetul mic tot ce se descompune între Adi Minune şi Dan Diaconescu, şi se poartă aproape ca-ntr-o curte interioară cu gardieni pe acoperişurile din jur. Adevăraţi semi-oameni, ce mai!
Nu care cumva să îndrăzneşti să autopsiezi vreunul dintre produsele de coprocultură care le-au covăsit ideolectul, că-i şi auzi: "nu va inteleg pastia care nu va place filmu", "filmu este bun si voi sunteti prosti si nu intelegeti ideea filmului", "eu cred ca mai inportanti sunt oameni care vin sal vada decat niste critici", "hai sa injuram si Shrek sau late filme de gen care neau distorsionat imaginea care am acumulato in copilarie. RUSINE DOMNUL CRITIC PENTRU COMENTARIUL VULDAR. Ramai la Palm D'or"* - şi alte asemenea perle dislexice, distopice şi disjuncte în genere.
Acestui segment (apocaliptic de întins...!) al plebei spectatoriceşti i se adresează şi pelicuţa (că pelicúlă nu pot să-i zic) de faţă. Aseară, la vizionarea de presă, editorul român al cărţii originale a subliniat, pe bună dreptate, că "filmul nu vi se adresează", explicându-mi apoi că Rick Riordan a purces la scrierea romanului cu scop terapeutic pentru fiul său handicapat. Cea mai sinceră admiraţie pentru un asemenea demers - cu condiţia să-şi respecte scopul. Şi atât.
Nu voi diseca acum pe larg procesul de tranziţie dintre salonul de spital şi marele ecran, rezumând doar că scenariul încropit în continuare de Craig Titley (a mai colaborat pe marginea dramaturgiei unor seriale TV de două episoade la leu şi trei degeaba) e la fel de corect scris ca şi cum l-ar fi potrivit în paradigmă un cimpanzeu dresat. Respectă cu sfinţenie toate regulile de construcţie, şi tot pe-alături nimereşte - o pildă grăitoare de transformare a lui "aşa da" în "aşa nu". Cine cunoaşte puţină scenaristică, va vedea uşor la ce mă refer.
Mai departe, l-au racolat la regie pe Chris Columbus, care şi-a făcut mâna cu primele două "Home Alone"-uri, doi "Harry Potter"-i, "Mrs. Doubtfire", "Bicentennial Man", şi alte cele - deci, le ştie. Se remarcă în primul rând moştenirea harrypotteriană, la toate nivelurile - şi de formă, şi de fond: formula rudimentară de a trânti ditamai hartanul de basm în plină lume contemporană, ignorând într-o nesimţire continuă ipoteza oricăror posibile implicaţii logice. Cum am ai spus cu un prilej, aşa ceva se face aplicând cel puţin una din următoarele soluţii: convenţia unui context fictiv în care interacţiunile au loc pe faţă (eventual ca-n "Superman" şi-n multe alte francize Marvel), sau dimpotrivă, construieşti un sistem elaborat de disimulări (nu singur exemplu, dintre sutele disponibile: vampirii lui Anne Rice). Da' neaaah, lasă, de ce să ne complicăm noi...? Servim din start replica de gata: "Miturile erau adevărate", şi ne-am rezolvat; mergem mai departe.
Iar mai departe... e jale! Premisa, oricum subţirică, a unei omeniri actuale populate de semi-zei (bastarzi ai nomenklaturii olimpiene cu diverşi reprezentanţi ai clasei muritoare), se pierde imediat printre bălăriile impotenţei intelectuale cronice. Unele formule similare cât de cât mai de Doamne-ajută îşi plasează, pentru credibilitate, şi nicaiva repere istorice (gen: şi Merlin a fost, şi Cagliostro, şi Saint-Germanin, ba încă şi Maiakovski, şi Deceneu, şi Ana lui Manole...!) Din nou, Riordan şi Titley preferă să nu se complice: teenagerii juma-divini există numai în zilele noastre, n-au nici un alt scop în viaţă decât acela de a respira, a mânca, a dormi şi a-şi urma studiile, şi se antrenează într-o tabără de cercetaşi pe malul unui Lac Bâlea din Munţii Stâncoşi - unde, apropo, se echipează peste blugi şi teeshirturi cu uniforme de pe vremea lui Homer şi deprind mânuirea spadei, a suliţei şi a arcului cu săgeţi - tot fără nici o logică! Păi pune-i nene fie să-şi folosească puterile supraomeneşti la modul magic, fie să devină centuri negre la kung-fu, sau iscusiţi cu puşcociul şi piştoala, ori şi mai bine, mânuitori dibaci ai scripturilor de hăckuit pe net! La ce-or să folosească ei în viaţă toate ghioagele şi toroipanele alea, Zeus cu mila - că până şi gladiatorii lui Ridley Scott se fac acum 70% pe computer!
Evident, într-un context atât de generalizat-cretionid, abundă golurile, gropile şi hăurile logice. Trei exemple, numai (cele mai gogonarisite, deşi nu bag mâna-n foc!):
- Percy Jackson se bate c-un minotaur. Îl fentează, ăla-şi înfige cornu-ntr-un pom, se zdrumică, şi-l rupe, îi arde-o smetie băietanului şi-i zboară spada cât colo. Percy, în loc să-şi recupereze spada, dă fuga la copac, zgâlţâie bucata de corn pân-o desfige din trunchi, şi o-mplântă-n minotaur. Şi n-o mai desplântă.
- Mama lui Percy e căsătorită c-un beţiv patibular (Joe Pantoliano, într-un cameo ieftin), iar la legitimele indignări ale fiului, îi murmură misterios: "Ne-a ajutat în moduri pe care încă nu le poţi înţelege". Le înţelegem peste vreo zece minute: duhoarea de jeg a respectivului camufla mirosul de semi-zeu al lui Percy! Şi gata! Adică... meserie, tată!
- În Grădina Meduzei (Uma Thurman - alt ciubuc ca să-şi cumpere şi ea vreun paltonaş cu briliante la căţel, sau cine ştie), o fraieră nu rezistă ispitei şi se uită-n ochii gazdei - şi, evident, stană de piatră se face. Da' ce să vezi, de frică o apucase de mână pe Annabeth (girlfrienda eroului - şi un fel de verişoară, cumva, că şi ea era fiica din flori a Atenei) - aşa că, împietrind ea, viteaza luptătoare rămâne prizonieră, cu încheietura captivă-n mâna proaspetei statui. Si dă-i, si luptă, până vine eroinul să-şi salveze eroina, o descăpăţânează pe Uma, apoi retează antebraţul pietrificat, după care desprinde mâna-cătuşă de-al lui Annabeth poigneth. Simplu com bonjur. (Ce căuta Gorgona acolo, când de fapt Perseu o căpăcise puţin cu mii de ani în urmă, nimeni nu se osteneşte să ne explice, nici măcar de formă...)
Desigur, pe lângă tâmpeniile de tip patologic, ni se oferă şi oarece gugumănii cu ştaif - adică, mă-nţelegi! Olimpul se află, nici mai mult nici mai puţin, decât în vârfu' lu' Impaiăr Steit Bilding - unde un liftuleţ cu cod numeric şi litera Omega pe aurita-i uşă te duce-n universul semi-paralel al zeilor. Iar Tartarul, unde să fie dacă nu-n cetatea de perdiţie de la Hollywood - ca să intri, te urci frumos la literele de pe deal, şi mintenaş în spatele Hî-ului se surpă puţin ţărna şi dai de poteca spre dearcaderul lui Caron (care nu primeşte dolari, ci numai drahme!).
Ce-i drept, croaziera cu luntrea prin văzduh, peste un Los Angeles transfigurat în Infern, are farmecul ei. E unul dintre puţinele locuri unde scenografia lui Howard Cummings şi Ross Dempster e inspirată şi expresivă - inclusiv în apartamentul lui Hades (Steve Coogan, într-o schiţă de compoziţie simpatică şi cu umor - în tandem cu Rosario Dawson, o Persefona complet blazată şi sitkirită de a-şi trăi viaţa într-un iad). Cele câteva sclipiri mai numără cazinoul lotofagilor din Las Vegas (strict ca idee, căci ca realizare e fleşcăit), felul cum cei cinci măturători ai Parthenonului din Nashville se relevă a fi Hidra, sau momentul când satirul Grover (drăguţ în rol Brandon T. Jackson), fericit c-a învins cu ajutorul capului Meduzei, îi pupă tâmpla şi se oripilează. Nu e complet ratat nici plotul cu Luke, fiul lui Hermes - deşi motivaţia e un zero scos din burtă, cum tot din burtă (sau poate, din... altă parte a aparatului digestiv) e scoasă şi nevoia dramatică principală, aia cu fulgerul lui Zeus: puerilă, necredibilă, nelegându-se cu nimic, nici de frică (n-o să stau acum să-i demontez toate inadvertenţele, că mi-ar mai lua o pagină, două!). Bine măcar că Zeus însuşi are un anume şarm tuşant - graţie nu atât personajului, de un schematism feroce, cât lui Sean Bean. Asemenea, Pierce Brosnan umanizează lăudabil altă arătare de C.G.I.-mâché: drăguţă, în principiu, ideea de a pune centaurul ca, sub chipul său prozaic, să fie un invalid în fotoliu rulant (deşi şi aici logica e dusă cu sorcova); ca om-cal, însă, arată disproporţionat şi imposibil de acceptat, fie şi doar în conjunctura basmului.
Şi pentru că tot veni vorba, efectele speciale sunt ridicol de ieftine - iar obsesiile plastice ale lui Columbus fac ca până şi imaginea unui maestru al fotografiei ca Stephen Goldblatt să arate stufos, redundant şi plină de kitschuri - dincolo de limita proprie unui asemenea tip de poveste. De reţinut că lupta finală e anticlimactică (ni se promisese un ditamai show-ul care se contramandează în ceasul al doispcelea - la propriu; probabil tot din motive de sărăcie a devizului), în schimb finalul propriu-zis durează vreo douăzeci de minute, cu puzderie de gratitudini, omagii, îmbrăţişări şi bănculeţe, pesemne menite să ne trezească apetitul pentru la anu' - când... curaj, găină, că doar ştii ce ţi se pregăteşte!
_____________________________________________
* - Citate autentice, din blogurile de comentarii ale croncilor de pe Cinemagia (n.Pb.)
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
10 februarie, 2010, h. 10:45-12:49
Bucureşti, România
