Părerea criticului
Filmul românesc cu tente autobiografice Perfect sănătos, al regizoarei Anca Damian (Muntele magic, Crulic - drumul spre dincolo, O vară foarte instabilă), este construit pe premisele unui film poliţist. Însă, Perfect sănătos nu îşi propune, până în final, să fie asta. Subiectul filmul este fierbinte şi actual: în viaţa de zi cu zi, asistăm la un război între aparatul de justiţie şi diverse cercuri de interese, în care un asasinat este ceva plauzibil. Şi în contextul mişcărilor civice recente, în care principala acuzaţie este obstrucţionarea şi intimidarea justiţiei, moartea suspectă a unui judecător aproape că este egală cu un asasinat mafiot, poate chiar unul cu suport politic.
Şi totuşi filmul alege să fie derutant: mereu se creează impresia că vom descoperi un complot, un asasinat la comandă, un subiect de documentar sau de reportaj de investigaţie. Aproape sperăm că vreunul dintre personaje se va dovedi vinovat sau va deconspira vreo acţiune criminală - şi într-un film poliţist, cu siguranţă asta s-ar fi întâmplat.
Însă acţiunile nu confirmă (sau nu au timp să confirme) supoziţiile spectatorului: o tânără soţie (Cristina Florea compune cu talent personajul) refuză moştenirea averii soţului (Vlad Ivanov) defunct, neîngăduindu-ne să o suspectăm de implicare într-un posibil asasinat; un patron dubios de local (Mircea Rusu, excelent într-o secvenţă ca un scheci) se dovedeşte că a procedat perfect legal, predând înregistrările organelor de anchetă; procurorul de caz (Adrian Titieni) nu închide dosarul, dar nici nu dă răspunsurile pe care Andrei (Anghel Damian, debut în rol principal), fiul defunctului, le caută cu atâta disperare.
Deşi există momente de violenţă, de reconstituire a evenimentelor, de căutare a indiciilor, acestea doar conturează o intrigă poliţistă. În cele din urmă, atunci când trage linie, filmul este un exerciţiu dureros pe tema doliului: moartea cuiva drag rămâne o tragedie care ne marchează, indiferent pe cine încercăm să acuzăm sau ce comploturi căutăm în spatele ei.
Montajul, momentele reflexive pe care le au personajele, toate duc la o lentoare a curgerii poveştii. Muzica, tenebroasă, dacă simţim iniţial că punctează momente de tensiune care preced un flux brusc de adrenalină, până la urmă realizăm că subliniază doar durerea unui fiu care, confruntat cu sfârşitul tatălui, nu poate face dreptate pentru că nici măcar nu poate găsi un vinovat. Imaginea, de asemenea, sporeşte misterul şi apăsarea - flash back-urile cu judecătorul Toma (Vlad Ivanov), un om plin de viaţă cum îl descriu toţi, au o lumină caldă, pe când secvenţele din prezent nu.
Şi totuşi filmul alege să fie derutant: mereu se creează impresia că vom descoperi un complot, un asasinat la comandă, un subiect de documentar sau de reportaj de investigaţie. Aproape sperăm că vreunul dintre personaje se va dovedi vinovat sau va deconspira vreo acţiune criminală - şi într-un film poliţist, cu siguranţă asta s-ar fi întâmplat.
Însă acţiunile nu confirmă (sau nu au timp să confirme) supoziţiile spectatorului: o tânără soţie (Cristina Florea compune cu talent personajul) refuză moştenirea averii soţului (Vlad Ivanov) defunct, neîngăduindu-ne să o suspectăm de implicare într-un posibil asasinat; un patron dubios de local (Mircea Rusu, excelent într-o secvenţă ca un scheci) se dovedeşte că a procedat perfect legal, predând înregistrările organelor de anchetă; procurorul de caz (Adrian Titieni) nu închide dosarul, dar nici nu dă răspunsurile pe care Andrei (Anghel Damian, debut în rol principal), fiul defunctului, le caută cu atâta disperare.
Deşi există momente de violenţă, de reconstituire a evenimentelor, de căutare a indiciilor, acestea doar conturează o intrigă poliţistă. În cele din urmă, atunci când trage linie, filmul este un exerciţiu dureros pe tema doliului: moartea cuiva drag rămâne o tragedie care ne marchează, indiferent pe cine încercăm să acuzăm sau ce comploturi căutăm în spatele ei.
Montajul, momentele reflexive pe care le au personajele, toate duc la o lentoare a curgerii poveştii. Muzica, tenebroasă, dacă simţim iniţial că punctează momente de tensiune care preced un flux brusc de adrenalină, până la urmă realizăm că subliniază doar durerea unui fiu care, confruntat cu sfârşitul tatălui, nu poate face dreptate pentru că nici măcar nu poate găsi un vinovat. Imaginea, de asemenea, sporeşte misterul şi apăsarea - flash back-urile cu judecătorul Toma (Vlad Ivanov), un om plin de viaţă cum îl descriu toţi, au o lumină caldă, pe când secvenţele din prezent nu.
