Părerea criticului
In Parisul secolului XVIII s-a nascut un om inzestrat cu unul din cele mai neobisnuite haruri, cu atat mai neobisnuit cu cat in perioada de care vorbim in orase domnea o putoare "de neconceput noua, oamenilor moderni". Aici, in cel mai respingator Paris din istorie, parfumul, lipsind cu desavarsire, evoca parca prezenta unui inger. In ciuda mediului ostil, nasul lui Jean-Baptiste Grenouille a continuat sa adulmece mirosuri ca cel al pietrelor, apei, ierbii ca pana la 16 ani sa poata sa distinga olfactiv... frumusetea. Ireal dar parca doar putin iesit din comun, reusim sa intelegem exclusivitatea talentului sau doar in momentul in care, fata in fata cu un fost celebru parfumier, reuseste sa ii identifice reteta folosita de un adversar fara ca macar sa stie ce scrie pe sticlele de licuori.
In mod normal, am fi tentati sa credem ca rodul inzestrarii sale va consta in sticlute de parfum vandute pe bani multi clasei exclusiviste a Parisului... oarecum da, dar nu intocmai. Dorind sa recreeze mireasma dragostei, si nu doar atat, dar sa poata sa o si controleze, Grenouille accepta sa lucreze sub indrumarea lui Baldini pana in momentul in care va fi deslusit tainele misterului ce l-au facut sa duca intial o viata interioara mai zbuciumata decat cea exterioara. Pretul "eliberarii" sale de la casa lui Baldini consta in 100 de noi retete pentru parfumuri paradisiace... un fleac pentru el, un efect colateral al inzestrarilor sale.
"Parfum" evolueaza de la maruntaiele de peste ce creeaza imagini de-a dreptul macabre la campuri de iasomie, in acelasi timp parca cu tranzitia lui de la un fin adulmecator in experimentat creator al parfumului perfect. Faptul ca a invatat deja cum sa fure parfumul unei persoane este indeajuns de macabru... metodele prin care o face transforma filmul intr-un horror pe alocuri, dar pe care nu te vei putea opri sa il savurezi pentru ca epicul evenimentelor este feeric. Filmul este impartit in doua planuri, partea luminoasa in antiteza cu griul pestelui din piata in care Grenouille doreste sa invete, framantarile lui sunt pastrate in interior. In a doua parte, acum in antiteza cu albul iasomiei si cu rosul trandafirilor, Grenouille nu mai are nici o retinere in a da frau liber frustrarilor interioare si nici in a desavarsi demersurile necesare ca el sa isi atinga idealul. Contrar aparentelor, Grenouille nu pare a fi interesat de frumusetea victimelor sale, tot ce pare sa isi doreasca de la ele e parfumul lor natural. Este Grenouille doar un simplu sociopat sau un idealist acerb? Oricare ar fi raspunsul spectatorul pare sa fie de acord cu tot ceea ce face doar de ragul de a vedea care va fi rezultatul desavarsirii operei finale.
Sa transpui in imagini ceea ce simte nasul lui Grenouille pare imposibil. Sut folosite mai multe tehnici din care cea predominanta este cea a prim planului cu nasul lui, reluata parca de prea mult ori in film. O singura data, regizorul transpune in imagini simtul lui Baldini, acel paradis presarat cu flori. O scena care mi s-a parut mie catchy a fost cea in care Grenouille reuseste sa adulmece mirosul "de peste mari si tari" a Laurei in momentul in care acesteia ii cade palaria. Acea camera cotind cu viteza printre dealuri si deasupra apelor samd tine sa scoata in evidenta amplitudinea abilitatii lui Grenouille.
Pe unul din posterele alternative ale filmului apare tagline-ul "He lived to find beauty, he killed to posses it". In timpul orgiei din final, o lacrima cade pe obrazul lui Grenouille, dovada ca nu si-a uitat prima victima. A reusit sa recreeze dragostea si sa o imbutelieze intr-o sticluta de parfum insa rezultatul obtinut nu a fost cel dorit, ori daca urmaresc mimca fetei lui as fi tentat sa cred ca el vroia sa recreeze sentimentul ce l-a cuprins cand a vazut fata cu prunele fara sa stie ca acesta este chiar dragostea. Imprastiind parfumul in natura, cei din jur sunt cuprinsi de acest sentiment dar fara sa il aiba ca protagonist pe Grenouille insusi. Vocea din off a naratorului, John Hurt care da filmului aparenta unei povesti pentru copii, trage o concluzie asupra sfarsitului personajului principal care pare sa fie o deceptie in iubire compensata printr-un canibalism de dragoste.
Cu toate ca cele 12 virgine sunt sacrificate pentru a desavarsi pe urma lor parfumul dragostei, filmul scoate in evidenta gratia feminina chiar in scenele in care macabru nu ar permite asa ceva (scena cu fata plutind in cuva de distilare). Fotografia filmului este una magnifica si reala prin culorile stridente folosite in antiteza cu mizeria de pe strazi, cu dinti stricati si unghiile murdare (nu multe filme au avur curaj sa recurga la asa ceva, vezi King Arthur sau 10.000 BC unde personajele par extrase recent din relame pentru Colgate). E de apreciat ca Tom Tykwer a reusit sa redea Parisul asa cum arata, fara sa apeleze la cosmetizari care nu ar fi facut altceva decat sa diminueze impactul parfumului.
In mod normal, am fi tentati sa credem ca rodul inzestrarii sale va consta in sticlute de parfum vandute pe bani multi clasei exclusiviste a Parisului... oarecum da, dar nu intocmai. Dorind sa recreeze mireasma dragostei, si nu doar atat, dar sa poata sa o si controleze, Grenouille accepta sa lucreze sub indrumarea lui Baldini pana in momentul in care va fi deslusit tainele misterului ce l-au facut sa duca intial o viata interioara mai zbuciumata decat cea exterioara. Pretul "eliberarii" sale de la casa lui Baldini consta in 100 de noi retete pentru parfumuri paradisiace... un fleac pentru el, un efect colateral al inzestrarilor sale.
"Parfum" evolueaza de la maruntaiele de peste ce creeaza imagini de-a dreptul macabre la campuri de iasomie, in acelasi timp parca cu tranzitia lui de la un fin adulmecator in experimentat creator al parfumului perfect. Faptul ca a invatat deja cum sa fure parfumul unei persoane este indeajuns de macabru... metodele prin care o face transforma filmul intr-un horror pe alocuri, dar pe care nu te vei putea opri sa il savurezi pentru ca epicul evenimentelor este feeric. Filmul este impartit in doua planuri, partea luminoasa in antiteza cu griul pestelui din piata in care Grenouille doreste sa invete, framantarile lui sunt pastrate in interior. In a doua parte, acum in antiteza cu albul iasomiei si cu rosul trandafirilor, Grenouille nu mai are nici o retinere in a da frau liber frustrarilor interioare si nici in a desavarsi demersurile necesare ca el sa isi atinga idealul. Contrar aparentelor, Grenouille nu pare a fi interesat de frumusetea victimelor sale, tot ce pare sa isi doreasca de la ele e parfumul lor natural. Este Grenouille doar un simplu sociopat sau un idealist acerb? Oricare ar fi raspunsul spectatorul pare sa fie de acord cu tot ceea ce face doar de ragul de a vedea care va fi rezultatul desavarsirii operei finale.
Sa transpui in imagini ceea ce simte nasul lui Grenouille pare imposibil. Sut folosite mai multe tehnici din care cea predominanta este cea a prim planului cu nasul lui, reluata parca de prea mult ori in film. O singura data, regizorul transpune in imagini simtul lui Baldini, acel paradis presarat cu flori. O scena care mi s-a parut mie catchy a fost cea in care Grenouille reuseste sa adulmece mirosul "de peste mari si tari" a Laurei in momentul in care acesteia ii cade palaria. Acea camera cotind cu viteza printre dealuri si deasupra apelor samd tine sa scoata in evidenta amplitudinea abilitatii lui Grenouille.
Pe unul din posterele alternative ale filmului apare tagline-ul "He lived to find beauty, he killed to posses it". In timpul orgiei din final, o lacrima cade pe obrazul lui Grenouille, dovada ca nu si-a uitat prima victima. A reusit sa recreeze dragostea si sa o imbutelieze intr-o sticluta de parfum insa rezultatul obtinut nu a fost cel dorit, ori daca urmaresc mimca fetei lui as fi tentat sa cred ca el vroia sa recreeze sentimentul ce l-a cuprins cand a vazut fata cu prunele fara sa stie ca acesta este chiar dragostea. Imprastiind parfumul in natura, cei din jur sunt cuprinsi de acest sentiment dar fara sa il aiba ca protagonist pe Grenouille insusi. Vocea din off a naratorului, John Hurt care da filmului aparenta unei povesti pentru copii, trage o concluzie asupra sfarsitului personajului principal care pare sa fie o deceptie in iubire compensata printr-un canibalism de dragoste.
Cu toate ca cele 12 virgine sunt sacrificate pentru a desavarsi pe urma lor parfumul dragostei, filmul scoate in evidenta gratia feminina chiar in scenele in care macabru nu ar permite asa ceva (scena cu fata plutind in cuva de distilare). Fotografia filmului este una magnifica si reala prin culorile stridente folosite in antiteza cu mizeria de pe strazi, cu dinti stricati si unghiile murdare (nu multe filme au avur curaj sa recurga la asa ceva, vezi King Arthur sau 10.000 BC unde personajele par extrase recent din relame pentru Colgate). E de apreciat ca Tom Tykwer a reusit sa redea Parisul asa cum arata, fara sa apeleze la cosmetizari care nu ar fi facut altceva decat sa diminueze impactul parfumului.
