Persona (1966)

Nu va lasati pacaliti si nu fiti snobi!!!! Recunoasteti ca i o mica porcarioara!!! Poate ca in anii 60 a impresionat dar acum... Si scenariul... Nu, clar nu!

Bergman a fost fascinat de teoriile lui Jung . Să sondezi subconștientul în joc de oglinzi, cu sinceritate și perversitate. În teatrul antic „persona ” însemna masca actorilor, iar „alma” = subconștient (în suedeză). Gilles Deleuze spunea că folosirea prim-planului duce la o disoluție a personajului. Regie onirică, minimalistă, copleșitoare.

Un film magnific cu doua personaje fe
minine care au o relatie complexa si dificila.Nu e pentru oricine dar mi s-a parut usor de inteles.

O capodopera de mare Bergman. Filmele sale sunt întotdeauna foarte pline de satisfacți

　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　　

Cred ca farmecul special pe care il exercita Bergman vine, in primul rand, din talentul uimitor cu care introduce in film tehnici specifice teatrului. Dialogurile, interpretarea actoriceasca, uneori chiar decorurile sale sunt mai degraba caracteristice scenei decat ecranului. Si apoi vine camera de filmat care transforma montarea teatrala in capodopera cinematografica- asta e senzatia pe care mi-au lasat-o cam toate filmele lui. Scena monologului Almei, reprodus din ambele perspective- vorbitor/ascultator si incheiat cu imaginea sugerand dedublarea personajului mi se pare edificatoare pentru ce am scris mai devreme.
In alta ordine de idei, Persona, ca si Tacerea, e un film foarte puternic, dar recunosc ca il prefer pe Bergman cel din A saptea pecete sau Fragii salbatici.
Si as vrea sa mai remarc interpretarea lui Bibi Andersson, absolut remarcabila intr-un rol foarte greu.

Nu sunt un imbecil pe teren artistic, inteleg arta doamne iarta-ma, dar acuma, ori m-am plictisit eu rau de prea multa alintatura europeneasca pe ecran, caci nimeni nu se alinta mai mult decat ai nostri continentali incercand uneori sa redea realul dar sfarsind imbarligandu-si talentele si prinzandu-le de boscheti uscati, ori chiar Mr Bergman e enervant rau incercand sa para "diferit".Acuma nu inteleg ce le-a placut unora, povestirea porno sau flashurile de la inceput puerile ca duminica mare, caci firul povestii nu reda cine stie ce decat doua femei normale cu povesti normale, care au sansa sa se prosteasca pt ca traiesc bine, vile la mare, orgii, etc, nimic diferit decat un film american infara de faptul ca scenele sunt puse intr-un amalgam, un regizor din lumea noua care ar aseza puzzle-ul ar scoate pur un film de hollywood.Atat. Cine crede ca arta inseamna sa-ti lasi libera nebunia, care in spate nu ascunde nimic creativ, nici macar joc, doar patima si dat din picioare ca inlumea copiilor sugari, atunci poate vedea linistit filmul fara sa se plictiseasca. Ce pot concluziona aici e ca un film ca asta poate monta oricine din noi prezenti pe acest forum, caci suntem europeni si ne place sa dramatizam prosteste de cele mai multe ori in viata. Vizionare placuta!

M-a facut sa raman fara cuvinte.Am ramas gandindu-ma intens la tot ce am vazut si retraind fiecare detaliu cu incetinitorul,pentru mine asta inseamna arta.

Nu este film pentru popor. Este pentru persoanele mature ce pot sa interpreteze anumite simboluri. Cui nu ii place, inseamna ca nu l-a inteles. Este Imposibil sa nu iti placa sa descoperi mereu noi si noi simboluri sau scene cu subinteles. Cu toate acestea, filmul meu preferat al lui Bergman ramane The Silence.

Atunci poporu sa se uite la Steven Seagal , LOTR , HP , Transformers etc.... de fapt in astea e numai circ , cu atat mai bine pt popor

O pelicula "aseptica", radiind aceeasi lumina fabuloasa si imaculata care l-a facut celebru pe Bergman alcatuita pe alocuri din succesiuni statice de fotografii artistice. Din nou un film in acte, de data asta cu delimitari mult mai perceptibile decat la "Through a Glass Darkly". Din nou o intriga pe marginea nebuniei, mai mult schitata, insa suficient de prezenta incat sa permita fanteziei sa zburde in absolut orice directie. Secventele trec fulgerator in fractiuni de secunda pe langa tine, socante, schizofrenice, cu imagini si idei recurente aduse inclusiv din alte flme, ireale si absurde ca un vis urat. Filmari din profil, in semi-intuneric sau lumina dumnezeiesc de uniforma, si meditatii teatrale, cu voce tare, aproape in versuri. Imagini supra-realiste, ultraviolente si socante pe alocuri precum sinuciderea celebrului calugar budist, dedublare, compasiune, vinovatie.

Si ce vedem? O cavalcada de simboluri tenebroase care creaza atmosfera unui psihic deformat - un paianjen, o rastignire, doi batrani in morga, un copil care nu-si gaseste locul intr-un pat situat undeva in neant, o oaie cu jugulara taiata. Primul impact e senzatia unui mister total, dorind a fi preludiul unei analize psihologice mai mult "artistice", marcate de parcurgeri la granita subliminalului. Poate ca ar fi mai bine sa nu cautam mesaje ascunse acolo unde nu e cazul. E o capcana in care cad multi dintre cei care supraliciteaza intentiile artistice care de multe ori sunt doar decorative. In caz ca totusi insistam, putem imperechea acele fractiuni de imagini cu teme sau cu episoade care vor aparea mai tarziu in film.

Un film sugestiv si puternic dar minimalist, parca prea incaract cu simboluri, prea patetic. Caci patetic este cuvantul care descrie cel mai bine monologul interminabil al Almei, ajutata substantial de tacerea expresiva a semi-catatonicei Elizabeth. Si nu e clar pana la urma cine are mai multa nevoie de terapie, pentru ca de fapt Alma este cea care se foloseste de actrita sa-si vindece constiinta destainuindu-se, creand un zbucium nefiresc de profund si o apropiere excesiva intre cele doua.

Aceata pendulare exagerata intre intimitate si senzualitate, parasire si auto-alienare, intre confesiune increzatoare si tradare creaza o consistenta temei, dar din pacate exista scene supraincarcate du dramatism (vezi scena cu Gunnar Björnstrand). Ideea prezentarii aceluiasi monolog din ambele perspective (Bibi Andersson vs. Liv Ullmann) este fantastica, iar asa ceva determina atributul de arta in filmul lui Bergman. Din pacate punctul culminant, cu jumatatile de personalitate puse una langa alta, ca intr-un film mut, mi se pare indoielnica si strica gustul. Vazand-o ai senzatia ca cineva iti explica un banc pe care tu de fapt l-ai inteles. Pacat, nu era necesara....

O incheiere circulara si seaca precum aceasta propozitie.

Persona (1966)

- cinemaul nu este nou, a existat dintotdeauna, se reinventeaza
- filmul european nu are asteptari simple si umor buf.
- (ce porcarie pretentioasa si doar atat)
- nordish minimalist
- regie naiva dpmdv
- mi-ar placea sa (s)explorez niste cinema argentinian, more fantastic cotidian
- pe alocuri chiar m-a scos din sarite + final
- filmul trebuie sa fie pt popor, poporul vrea in esenta paine + circ, si povesti bune

Actrita Elisabeth Vogler si-a pierdut vocea in timpul unei reprezentatii cu piesa "Electra". E perfect sanatoasa din punct de vedere fizic dar refuza sa vorbeasca de trei luni incoace si doctorita de la sanatoriu o insarcineaza pe infirmiera Alma sa-i retrezeasca celebrei actrite interesul pentru lumea noastra. Actrita si infirmiera se muta la malul marii in casa de vacanta a doctoritei si psihoterapia pare sa dea rezultate, infirmiera punandu-si pe tava propria viata... Inca un film mare marca Ingmar Bergman,creatii actoricesti deosebite reusite de Bibi Andersson si Liv Ullman. Obligatoriu pentru amatorii de cinema de mare calitate!

Dupa ce am vazut Persona am avut senzatia ca regizorul a pus la punct fiecare detaliu in asa fel incat, in final sa ramai perplex, ravasit, emotionat. Este genul de film pe care il poti revedea fara probleme, ca de altfel si celelalte filme ale lui Bergman. Ai senzatia ca nu l-ai mai vazut. Detaliile sunt foarte importante. Ele vorbesc alaturi de personaje. Starile de spirit sunt subliniate cand cu ajutorul mimicii, cand cu ajutorul tacerii.