Persuasion” (2022) – filmul pe care nu l-am lăsat în urmă
Sunt filme care îți plac pe moment și apoi dispar, discret, din memorie. Și sunt filme care rămân undeva cu tine, fără să facă zgomot, fără să se impună spectaculos—dar la care te întorci. Nu din curiozitate, ci dintr-un soi de atașament pe care nu îl poți explica foarte clar.
,,Persuasion,, este, pentru mine, un astfel de film. Și spun asta conștientă de toate rezervele care i se pot aduce.
Pentru că da, le-am văzut, le-am simțit pe alocuri, și totuși nu m-au făcut să mă îndepărtez de el. Dimpotrivă—m-am întors. O dată, apoi încă o dată. Și, poate cel mai important, fără ca plăcerea să se diminueze.
Asta nu e puțin lucru.
Poate pentru că nu am intrat în film cu așteptarea unei fidelități riguroase față de Jane Austen. Sau, mai corect spus, poate pentru că am acceptat destul de repede că nu asta își propune. „Persuasion” nu vrea să fie o ilustrare delicată și tăcută a romanului, ci o reinterpretare care își asumă riscul de a fi… altfel. Mai directă, mai prezentă, mai conștientă de spectator.
Iar centrul acestei alegeri este Anne Elliot.
În interpretarea lui Dakota Johnson, Anne nu mai este acea figură retrasă, consumată în tăceri și regrete. Este o femeie care își privește propriile greșeli cu un amestec de ironie și vulnerabilitate, care nu se ascunde complet de lume și, mai ales, care nu se ascunde de noi. Faptul că rupe convenția și ni se adresează direct—gest care a iritat atât de mult—mie mi-a dat, paradoxal, senzația de apropiere.
Da, există o energie care amintește de Fleabag. Și da, uneori această modernitate pare să zgârie ușor suprafața elegantă a filmului de epocă. Dar nu am simțit că mă scoate din poveste. Mai degrabă, că mă invită în ea, într-un mod diferit de cel clasic.
Și poate aici se produce ruptura dintre cei care resping filmul și cei care îl acceptă: dacă aștepți subtilitatea tăcută a lui Austen, probabil vei fi dezamăgit. Dacă, însă, accepți această confesiune aproape contemporană, lucrurile încep să funcționeze.
Nu perfect—dar suficient de sincer.
Relația dintre Anne și Wentworth, interpretat de Cosmo Jarvis, a fost un alt punct intens criticat, mai ales pentru lipsa unei chimii evidente. Și din nou, înțeleg de ce. Nu este genul de iubire care izbucnește, care te copleșește sau care îți oferă acele momente „mari” pe care le aștepți de la o poveste romantică.
Dar poate că nici nu trebuie să fie.
Pentru mine, a funcționat tocmai prin reținere. Prin acea senzație că lucrurile nu sunt spuse la timp, că gesturile vin prea târziu, că oamenii nu mai știu exact cum să se regăsească după ce s-au pierdut. Nu e o iubire spectaculoasă. E o iubire incomodă, ușor stângace, încărcată de timp și de alegeri greșite. Și, într-un mod ciudat, tocmai asta am găsit mai credibil.
Filmul arată, fără îndoială, foarte bine. Costumele, decorurile, lumina—totul are acea frumusețe clasică, aproape reconfortantă. Dar, spre deosebire de multe alte opinii, nu am simțit că rămâne doar la acest nivel estetic. Dincolo de imagine, există un fir emoțional care, cel puțin pentru mine, nu s-a rupt.
Sigur că sunt momente în care scenariul pare să insiste prea mult pe replici „cu efect”, în care umorul e puțin prea conștient de sine sau în care ritmul încetinește mai mult decât ar trebui. Și da, personajele secundare nu primesc întotdeauna spațiul pe care l-ar merita. Toate acestea sunt reale. Dar niciuna dintre aceste imperfecțiuni nu a fost suficient de puternică încât să mă scoată din relația cu filmul.
Și aici ajung, de fapt, la motivul pentru care nu pot să cobor ratingul. Nu pentru că „Persuasion” ar fi impecabil. Nu este. Nu pentru că ar fi cea mai reușită adaptare Austen. Nu este. Ci pentru că este unul dintre puținele filme recente la care m-am întors fără efort. Fără să simt că „îi mai dau o șansă”. Fără să-l analizez excesiv. Pur și simplu pentru că mi-a făcut bine să revin acolo. Iar asta, pentru mine, valorează mai mult decât o fidelitate perfectă sau decât o construcție teoretic impecabilă. Pentru că, dincolo de toate discuțiile despre stil, adaptare sau modernizare, rămâne un lucru simplu: filmul a funcționat. Pentru mine.
⭐ Rating By Laura Harabor: 8/10
⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐☆☆ (foarte bun)
Nu pentru că e fără greșeală, ci pentru că este genul de film care nu te convinge o dată—ci te face să revii.
kaprice
pe 15 Iulie 2025 12:21
A prins-o perfect pe Dakota Johnson rolul de personaj de nuvela marca Jane Austen ,mi-a placut reinterpretarea ecranizarii si Mia McKenna-Bruce .
Dragos.87
pe 01 Decembrie 2024 22:07
Mie mi-a plăcut, are un stil rafinat, atmosferă foarte bună a acelor vremuri însă e doar la suprafață, e superficial, nu atinge acea esență a lucrurilor dorite. Se putea mai bine dar nici asa nu dezamăgește, cu atât mai mult că eu nu sunt un fan al acestui gen de filme. Merită o vizionare!
RusOvidiu
pe 01 Octombrie 2022 12:42
Am epuizat modalitățile de a îmi da ochii peste cap ori de câte ori văd un negru nobil în filme istorice britanice. Am rezistat totuși 15 minute să mă uit la mizeria asta.
rosix
pe 11 Septembrie 2022 11:45
Film boring bazat pe vorbarie multa, in cadre statice si pe ametzeli romantice imaginare, piperate cu barfa de budoar.
Paradoxal, Dakota Johnson joaca putin mai bine, din punct de vedere al personajului, decat in catastrofa secolului "Fifty Shades of Grey"
Nu recomand acest film !
dmsteaua
pe 02 August 2022 00:58
Un film fad,care nu lasă nicio amprentă în sufletul privitorului. Se merge până în derizoriu cu încercarea de a fi politically correct,făcând ca acest film să nu fie credibil. Personajele sunt schițate foarte sumar,nu au chimie deloc între ele,totul pare făcut pe fugă. Pe scurt,dezamăgire și plictiseală.
lavara_laiarna
pe 25 Iulie 2022 19:47
O agonie plictisitoare, îndulcită de dragul amorului. .pre pasiv.
user-62dd8eef6828d
pe 24 Iulie 2022 21:33
Un film care se vrea prea corect politic. Nu cred ca la 1800 in Anglia erau chiar atat de toleranti cu oamenii de culoare incat un sir sa-si lase fata sa se marite cu un mulatru, sau un om de culoare sa fie capitan de vas.
O fi bun filmul, dar nu m-a impresionat nici pe sfert cat m-a impresionat cartea....
RalucaSmr
pe 15 Iulie 2022 17:56
Un film bun, relaxant dar nu foarte bun. Nu m-a impresionat, nu am simtit chimia dintre personaje, tacerea, simtirea chiar daca actorii sunt buni. Consider mult mai buna ecranizarea din 2007 desi personal nu indragesc actrita din rolul principal din acea ecranizare.Avem acum o abordare mai moderna, mai ...altfel .Eu speram la o ecranizare 1 la 1 cu cartea chiar mai amanuntita decat ecranizarea anterioara care sa redea fidel exagerarile timpurilor si personajelor, un pic altceva fata de asteptarile mele. Costumele, decorul, peisajele sunt adecvate, dar nu consider ca este o piesa de rezistenta gen Mandrie si prejudecata 1995 pe care as putea sa o revad de 100 de ori.Totusi este o abordare mai ,,umana,, mai relaxata, mai obisnuita, nu este o lume in care sa te transpui sau sa te inchipui.
Sunt filme care îți plac pe moment și apoi dispar, discret, din memorie. Și sunt filme care rămân undeva cu tine, fără să facă zgomot, fără să se impună spectaculos—dar la care te întorci. Nu din curiozitate, ci dintr-un soi de atașament pe care nu îl poți explica foarte clar.
,,Persuasion,, este, pentru mine, un astfel de film. Și spun asta conștientă de toate rezervele care i se pot aduce.
Pentru că da, le-am văzut, le-am simțit pe alocuri, și totuși nu m-au făcut să mă îndepărtez de el. Dimpotrivă—m-am întors. O dată, apoi încă o dată. Și, poate cel mai important, fără ca plăcerea să se diminueze.
Asta nu e puțin lucru.
Poate pentru că nu am intrat în film cu așteptarea unei fidelități riguroase față de Jane Austen. Sau, mai corect spus, poate pentru că am acceptat destul de repede că nu asta își propune. „Persuasion” nu vrea să fie o ilustrare delicată și tăcută a romanului, ci o reinterpretare care își asumă riscul de a fi… altfel. Mai directă, mai prezentă, mai conștientă de spectator.
Iar centrul acestei alegeri este Anne Elliot.
În interpretarea lui Dakota Johnson, Anne nu mai este acea figură retrasă, consumată în tăceri și regrete. Este o femeie care își privește propriile greșeli cu un amestec de ironie și vulnerabilitate, care nu se ascunde complet de lume și, mai ales, care nu se ascunde de noi. Faptul că rupe convenția și ni se adresează direct—gest care a iritat atât de mult—mie mi-a dat, paradoxal, senzația de apropiere.
Da, există o energie care amintește de Fleabag. Și da, uneori această modernitate pare să zgârie ușor suprafața elegantă a filmului de epocă. Dar nu am simțit că mă scoate din poveste. Mai degrabă, că mă invită în ea, într-un mod diferit de cel clasic.
Și poate aici se produce ruptura dintre cei care resping filmul și cei care îl acceptă: dacă aștepți subtilitatea tăcută a lui Austen, probabil vei fi dezamăgit. Dacă, însă, accepți această confesiune aproape contemporană, lucrurile încep să funcționeze.
Nu perfect—dar suficient de sincer.
Relația dintre Anne și Wentworth, interpretat de Cosmo Jarvis, a fost un alt punct intens criticat, mai ales pentru lipsa unei chimii evidente. Și din nou, înțeleg de ce. Nu este genul de iubire care izbucnește, care te copleșește sau care îți oferă acele momente „mari” pe care le aștepți de la o poveste romantică.
Dar poate că nici nu trebuie să fie.
Pentru mine, a funcționat tocmai prin reținere. Prin acea senzație că lucrurile nu sunt spuse la timp, că gesturile vin prea târziu, că oamenii nu mai știu exact cum să se regăsească după ce s-au pierdut. Nu e o iubire spectaculoasă. E o iubire incomodă, ușor stângace, încărcată de timp și de alegeri greșite. Și, într-un mod ciudat, tocmai asta am găsit mai credibil.
Filmul arată, fără îndoială, foarte bine. Costumele, decorurile, lumina—totul are acea frumusețe clasică, aproape reconfortantă. Dar, spre deosebire de multe alte opinii, nu am simțit că rămâne doar la acest nivel estetic. Dincolo de imagine, există un fir emoțional care, cel puțin pentru mine, nu s-a rupt.
Sigur că sunt momente în care scenariul pare să insiste prea mult pe replici „cu efect”, în care umorul e puțin prea conștient de sine sau în care ritmul încetinește mai mult decât ar trebui. Și da, personajele secundare nu primesc întotdeauna spațiul pe care l-ar merita. Toate acestea sunt reale. Dar niciuna dintre aceste imperfecțiuni nu a fost suficient de puternică încât să mă scoată din relația cu filmul.
Și aici ajung, de fapt, la motivul pentru care nu pot să cobor ratingul. Nu pentru că „Persuasion” ar fi impecabil. Nu este. Nu pentru că ar fi cea mai reușită adaptare Austen. Nu este. Ci pentru că este unul dintre puținele filme recente la care m-am întors fără efort. Fără să simt că „îi mai dau o șansă”. Fără să-l analizez excesiv. Pur și simplu pentru că mi-a făcut bine să revin acolo. Iar asta, pentru mine, valorează mai mult decât o fidelitate perfectă sau decât o construcție teoretic impecabilă. Pentru că, dincolo de toate discuțiile despre stil, adaptare sau modernizare, rămâne un lucru simplu: filmul a funcționat. Pentru mine.
⭐ Rating By Laura Harabor: 8/10
⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐☆☆ (foarte bun)
Nu pentru că e fără greșeală, ci pentru că este genul de film care nu te convinge o dată—ci te face să revii.
Paradoxal, Dakota Johnson joaca putin mai bine, din punct de vedere al personajului, decat in catastrofa secolului "Fifty Shades of Grey"
Nu recomand acest film !
O fi bun filmul, dar nu m-a impresionat nici pe sfert cat m-a impresionat cartea....