Părerea criticului
Cu şase nominalizări la Oscar şi o bizară poveste de dragoste în centrul atenţiei, Firul fantomă/Phantom Thread are toate şansele să ajungă pe radarul cinematografic al iubitorilor de film din România, recomandat şi de regia unuia dintre cei mai constanţi regizori remarcabili ai Hollywood-ului, Paul Thomas Anderson (There Will Be Blood, The Master, Boogie Nights). Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la această dramă din lumea modei londoneze a anilor '50.
Daniel Day-Lewis (în ultimul rol din carieră, zice-se) este Reynolds Woodstock, creator al casei Woodstock, nume de prim rang în moda londoneză. Tipicar şi egoist, irascibil şi nevrotic, Woodstock creează, înconjurat de o armată de croitorese şi cusătorese, rochii pentru celebrităţile şi aristocraţia Angliei. În reşedinţa somptuoasă se poartă ca un rege şi, celibatar convins, acceptă sporadic compania feminină a unor "muze", de care scapă imediat ce nu-i mai sunt pe plac sau nu-i mai suportă hachiţele. Totul se schimbă când, într-o călătorie la ţară, o întâlneşte pe Alma (Vicky Krieps), a cărei frumuseţe imperfectă îl fascinează. Şi ea fascinată la rândul ei de creatorul de modă, Alma se mută în reşedinţa acestuia, devenindu-i muză şi amantă.
Scenariul scris de Anderson explorează imprevizibila poveste de dragoste dintre Reynolds şi Alma, două personaje în egală măsură fascinante şi respingătoare. Pentru publicul larg, mai puţin dispus să acorde atenţie coerenţei de mijloace cu care regizorul îşi construieşte filmul, asta e şi cea mai mare problemă a lui Phantom Thread: nu reuşeşti nicio clipă să te conectezi la chimia dintre cele două personaje, apreciindu-le de la distanţă, ba chiar aşteptând cu nerăbdare să se atace reciproc. Acesta este şi unul din avantajele filmului, care nu întârzie să exploreze hachiţele relaţiei dintre doi oameni atât de diferiţi.
Ca de obicei, Daniel Day-Lewis face un rol de excepţie, navigând apele tulburi ale unui personaj care reuşeşte cumva să fie simultan frustrat, rezervat şi exaltat. Dar revelaţia filmului este Vicky Krieps, actriţă născută în Luxembourg şi cunoscută până acum doar pentru producţii europene. Ea reuşeşte cumva să-i devină egală pe ecran lui Day-Lewis, unicul actor din istorie câştigător a trei Oscaruri pentru Cel mai bun actor principal (pentru My Left Foot, There Will Be Blood şi Lincoln).
Cu o economie de mijloace impresionată, Anderson reuşeşte să aproximeze nu doar hăurile dintr-o relaţie a unor oameni perfectibili, ci şi capcanele actului artistic, maniile şi obsesiile creatorului, frustrarea presiunii de a crea ceva nou şi dispreţul geniului pentru cei care nu-i înţeleg sau nu-i apreciază opera. Filmului nu-i lipsesc nici momentele comice, căci Alma nu acceptă deloc statutul de muză tăcută, ci îl provoacă şi il irită, în timp ce sora şi partenera de afaceri a acestuia, Cyrill (o excelentă Lesley Manville) îl ghidează rece spre un viitor mai prosper al casei Woodstock. Ca şi protagonistul său, Phantom Thread nu este un film pe care să-l iubeşti, dar în niciun caz nu este un film pe care să nu-l apreciezi. Vom vedea în martie dacă filmul reuşeşte să-şi transforme vreuna din nominalizările la Oscar într-o statuetă.
Daniel Day-Lewis (în ultimul rol din carieră, zice-se) este Reynolds Woodstock, creator al casei Woodstock, nume de prim rang în moda londoneză. Tipicar şi egoist, irascibil şi nevrotic, Woodstock creează, înconjurat de o armată de croitorese şi cusătorese, rochii pentru celebrităţile şi aristocraţia Angliei. În reşedinţa somptuoasă se poartă ca un rege şi, celibatar convins, acceptă sporadic compania feminină a unor "muze", de care scapă imediat ce nu-i mai sunt pe plac sau nu-i mai suportă hachiţele. Totul se schimbă când, într-o călătorie la ţară, o întâlneşte pe Alma (Vicky Krieps), a cărei frumuseţe imperfectă îl fascinează. Şi ea fascinată la rândul ei de creatorul de modă, Alma se mută în reşedinţa acestuia, devenindu-i muză şi amantă.
Scenariul scris de Anderson explorează imprevizibila poveste de dragoste dintre Reynolds şi Alma, două personaje în egală măsură fascinante şi respingătoare. Pentru publicul larg, mai puţin dispus să acorde atenţie coerenţei de mijloace cu care regizorul îşi construieşte filmul, asta e şi cea mai mare problemă a lui Phantom Thread: nu reuşeşti nicio clipă să te conectezi la chimia dintre cele două personaje, apreciindu-le de la distanţă, ba chiar aşteptând cu nerăbdare să se atace reciproc. Acesta este şi unul din avantajele filmului, care nu întârzie să exploreze hachiţele relaţiei dintre doi oameni atât de diferiţi.
Ca de obicei, Daniel Day-Lewis face un rol de excepţie, navigând apele tulburi ale unui personaj care reuşeşte cumva să fie simultan frustrat, rezervat şi exaltat. Dar revelaţia filmului este Vicky Krieps, actriţă născută în Luxembourg şi cunoscută până acum doar pentru producţii europene. Ea reuşeşte cumva să-i devină egală pe ecran lui Day-Lewis, unicul actor din istorie câştigător a trei Oscaruri pentru Cel mai bun actor principal (pentru My Left Foot, There Will Be Blood şi Lincoln).
Cu o economie de mijloace impresionată, Anderson reuşeşte să aproximeze nu doar hăurile dintr-o relaţie a unor oameni perfectibili, ci şi capcanele actului artistic, maniile şi obsesiile creatorului, frustrarea presiunii de a crea ceva nou şi dispreţul geniului pentru cei care nu-i înţeleg sau nu-i apreciază opera. Filmului nu-i lipsesc nici momentele comice, căci Alma nu acceptă deloc statutul de muză tăcută, ci îl provoacă şi il irită, în timp ce sora şi partenera de afaceri a acestuia, Cyrill (o excelentă Lesley Manville) îl ghidează rece spre un viitor mai prosper al casei Woodstock. Ca şi protagonistul său, Phantom Thread nu este un film pe care să-l iubeşti, dar în niciun caz nu este un film pe care să nu-l apreciezi. Vom vedea în martie dacă filmul reuşeşte să-şi transforme vreuna din nominalizările la Oscar într-o statuetă.
