Părerea criticului
Filmul Phoenix este plasat în contextul sfârsitului celui de-Al Doilea Razboi Mondial, iar subiectul este tangential unor teme interesante ale momentului istoric: drama evreilor supraviețuitori ai Holocaustului în paralel cu drama germanilor ca locuitori ai unei națiuni învinse în razboi, tema trădării în contextul post-Holocaust, chiar și nașterea statului Israel de care se leagă speranțele personajului feminin central.
Imaginea este reușită în sensul în care e folosit intens clarobscurul, ce face din fizionomia actriței Nina Hoss obiectul central al filmului: initial mutilată și ascunsă sub bandaje, apoi tratată dar purtând amprenta unor traume sufletesti, după care cu o față „reinventata”, fizionomia este un personaj în sine. Am observat ca se pune accent pe imaginile de noapte care au un impact emoțional mai mare decât scenele de zi: scene urbane de noapte, scena de pe pod din deschiderea filmului. Contrastul întuneric-lumina nu este doar la un nivel simbolic. Numeroase cadre cu figura lui Nelly (Nina Hoss) în prim plan au lumina din lateral astfel încât sa se creeze umbre pe față.
M-au impresionat cadrele lungi cu fizionomia si expresia personajului: Nelly este vizibil traumatizată de experiența lagărului de concentrare, poate mai mult decât de trauma fizică în sine, privirea ei evită obiectivul camerei: actrița chiar reușește să reconstituie psihologia unei supraviețuitoare a Holocaustului, care în fond a afectat iremediabil pe cei care l-au trăit.
Tema operației de schimbare a fizionomiei nu e nouă (Eyes Without A Face, din anii '60), însa Phoenix o explorează dincolo de subiectul de film polițist. Nelly ar putea fi un Monte Cristo feminin (în fond, are o viață pierdută și o avere pierdută, și are șanse să și le recupereze pe amândouă), dar nu are structura calmă și metodică cerută pentru asta. Ea este o victimă a contextului și numai parțial a soțului ei care - doar poate - a contribuit la drama ei ( si care este o victimă la rândul lui, pierzându-si, din punctul său de vedere, soția pe care o iubea).
Filmul evită să se constituie într-o intrigă politistă sau o poveste de morală care ar putea găsi vinovați și care ar putea departaja personajele în bune și în rele. . Mi se pare o explorare a sensibilității feminine, cu o protagonistă pentru care repararea înfățișării - care, într-adevăr, e o reușită totală - nu poate compensa nici pe departe un ravagiu sufletesc adus de pierderea unei relații, a unei vieți și - în cele din urmă - a identității.
Imaginea este reușită în sensul în care e folosit intens clarobscurul, ce face din fizionomia actriței Nina Hoss obiectul central al filmului: initial mutilată și ascunsă sub bandaje, apoi tratată dar purtând amprenta unor traume sufletesti, după care cu o față „reinventata”, fizionomia este un personaj în sine. Am observat ca se pune accent pe imaginile de noapte care au un impact emoțional mai mare decât scenele de zi: scene urbane de noapte, scena de pe pod din deschiderea filmului. Contrastul întuneric-lumina nu este doar la un nivel simbolic. Numeroase cadre cu figura lui Nelly (Nina Hoss) în prim plan au lumina din lateral astfel încât sa se creeze umbre pe față.
M-au impresionat cadrele lungi cu fizionomia si expresia personajului: Nelly este vizibil traumatizată de experiența lagărului de concentrare, poate mai mult decât de trauma fizică în sine, privirea ei evită obiectivul camerei: actrița chiar reușește să reconstituie psihologia unei supraviețuitoare a Holocaustului, care în fond a afectat iremediabil pe cei care l-au trăit.
Tema operației de schimbare a fizionomiei nu e nouă (Eyes Without A Face, din anii '60), însa Phoenix o explorează dincolo de subiectul de film polițist. Nelly ar putea fi un Monte Cristo feminin (în fond, are o viață pierdută și o avere pierdută, și are șanse să și le recupereze pe amândouă), dar nu are structura calmă și metodică cerută pentru asta. Ea este o victimă a contextului și numai parțial a soțului ei care - doar poate - a contribuit la drama ei ( si care este o victimă la rândul lui, pierzându-si, din punctul său de vedere, soția pe care o iubea).
Filmul evită să se constituie într-o intrigă politistă sau o poveste de morală care ar putea găsi vinovați și care ar putea departaja personajele în bune și în rele. . Mi se pare o explorare a sensibilității feminine, cu o protagonistă pentru care repararea înfățișării - care, într-adevăr, e o reușită totală - nu poate compensa nici pe departe un ravagiu sufletesc adus de pierderea unei relații, a unei vieți și - în cele din urmă - a identității.
