La momentul realizarii sale, Ameria se afla in plina epoca a "vanatoarii de vrajitoare" dirijata la scara nationala de Edgar J. Hoover. Asa cum era de asteptat, acest fenomen a influentat puternic zeci de pelicule ale perioadei anilor 50, scenariul lui Pikup on South Street incadrandu-se in categoria amintita.
Pickup on Soutsteet ne duce cu gandul catre filmele cu James Cagney facute cu doua decenii mai devreme, bucurandu-se (sau mai degraba pe noi) de binecuvantarea marelui Sam Fuller intr-o realizare remarcabila. Limbajul de arogu, replicile taioase, ironice si subtile - "Hello tiger, how's the whip?.... Still crackling?", apoi luminile desigur, decorurile, maniera de interpretare, sunt argumente clare pentru incadrarea peliculei ca "film noir" in toata regula.
Impresionante scenele de actiune. Ma gandesc in special la lupta din metrou in care Richard Widmark tranteste maxilarul lui Richard Kiley pe toate scarile, ca in animatiile lui Leon Schlesinger, sau scena in care spionul Joey o bate pe Candy, care zboara foarte realist peste tot mobilierul camerei de hotel. Realizarile sunt atat de exacte incat e greu de imaginat cum de nu s-au accidentat actorii. Sa nu uitam, la acea vreme actorii isi cam faceau cascadoriile singuri majoritatea, iar efectele speciale erau sarace, inlocuite de unghiuri de filmare, simboluri sugerate si de umbre...
De remarcat mult prea putin cunoscuta Jean Elizabeth Peters si o nota buna pentru Thelma Ritter nominalizata la Oscar pentru rol secundar.
Iar daca am ajuns la ideea de remarcabil, ei bine cele 20 de zile in care s-a realizat filmul se incadreaza la capitolul recorduri.
Pickup on Soutsteet ne duce cu gandul catre filmele cu James Cagney facute cu doua decenii mai devreme, bucurandu-se (sau mai degraba pe noi) de binecuvantarea marelui Sam Fuller intr-o realizare remarcabila. Limbajul de arogu, replicile taioase, ironice si subtile - "Hello tiger, how's the whip?.... Still crackling?", apoi luminile desigur, decorurile, maniera de interpretare, sunt argumente clare pentru incadrarea peliculei ca "film noir" in toata regula.
Impresionante scenele de actiune. Ma gandesc in special la lupta din metrou in care Richard Widmark tranteste maxilarul lui Richard Kiley pe toate scarile, ca in animatiile lui Leon Schlesinger, sau scena in care spionul Joey o bate pe Candy, care zboara foarte realist peste tot mobilierul camerei de hotel. Realizarile sunt atat de exacte incat e greu de imaginat cum de nu s-au accidentat actorii. Sa nu uitam, la acea vreme actorii isi cam faceau cascadoriile singuri majoritatea, iar efectele speciale erau sarace, inlocuite de unghiuri de filmare, simboluri sugerate si de umbre...
De remarcat mult prea putin cunoscuta Jean Elizabeth Peters si o nota buna pentru Thelma Ritter nominalizata la Oscar pentru rol secundar.
Iar daca am ajuns la ideea de remarcabil, ei bine cele 20 de zile in care s-a realizat filmul se incadreaza la capitolul recorduri.