Pieles (2017)

Este egreu de privit un astfel de film intr-o societate care nu accepta nici pe cei normali, cu atat mai putin pe cei diformi. Este multa suferinta, este ura, este dispret, batjocura... dar este si un dram de speranta...

Pieles nu e facut neaparat sa socheze, desi e o lume populata de deformati, fizic si moral. E despre demonii nostri interiori, despre temerile ascunse, dorintele nerostite, anormalitate, integrare, marginalizare, bariere sociale, si inainte de orice teama de a fi respins, de a nu corespunde normelor. Culoarea predominanta, rozul, e culoarea sperantei, culoare despre care Eduardo Casanova (regizorul) spune ca e neinteleasa, la fel ca personajele sale. De altfel, culorile accentueaza contrastul, inesteticul versus decoruri artificiale de o perfectiune sfidatoare. Finalul, cu happy-end, e de asemenea o invitatie la speranta, in definitiv frumusetea e in ochii privitorului; oricat de 'deformat' in exterior sau pe dinauntru ai fi, ce-i al tau e pus deoparte. Altfel spus, orice sac isi are petecul.