Unul din filmele bune realizate de Godard.Mi-a placut sfarsitul.A fost perfect.
alali
pe 25 Iunie 2017 19:40
In Breathless, Godard acorda o atentie mai mare eroului masculin in detrimentul celui feminin. Mai apasat decat atunci, acum Pierrot acapareaza aproape toata atentia in acest film, femeia asigurand prin prezenta sa doar un companion de drum si de viata. Mofturoasa si mereu nemultumita, Marianne reprezinta doar o distragere de la scris si de la cugetarile cele mai profunde. Dar chiar si asa, problematica cum e, ea este muza artistului si fara ea viata nu are rost. Conflictul celor doua tipologii, el visator si contemplativ, ea pragmatica si insetata de viata, asigura tensiunea acestei structuri narative mult diferite, asta daca e sa ne raportam la celelalte proiecte finalizate deja de regizorul francez.
Si ca tot aminteam de asemanarea dintre Pierrot, protagonistul din Pierrot le Fou (1965) si Piccard, personajul principal al lui A Bout de Souffle (1960), ambele roluri jucate de Jean-Paul Belmondo, sa amintim si asemanarea Mariannei, partenera lui Pierrot, cu personajul Nana din Vivre Sa Vie (1962), de asemenea, personaje interpretate de aceeasi actita, Anna Karina. Destinul tragic oferit protagonistei si comportamentul rebel ce afiseaza in permanenta o indiferenta sinucigasa dar asumata, pentru perechea acesteia, descriu exact combinatia acelor doua titluri anterioare si care se regaseste in acest nou realease. Pacat ca toata aceasta sumare de caracterizari nu se regaseste si intr-un cumul calitativ si valoric din celor doua fime. Atunci, Pierrot le Fou ar fi fost cu adevarat ceva special.
Poezia, pentru ca filmul e intesat de figuri de stil specifice operelor meditativ-contemplative, este pretutindeni. In imagine, pe langa prezenta naturii, a marii si a plajei, toate cufundate in albastrul pal al cerului mediteranean, mai apar si acele alterari ale filmarii, momente cand tonul predominant devine ba rosu, ba verde, albastru, alb si in cele din urma galben, maniera de filmare deja exeprimentat de regizor in Le Mepris (1963). Diferenta e ca aici imi pot face o idee despre ce anume ar vrea sa insemna toata aceasta descrestere a tonalitatii din inceputul filmului, de la culori vivace, la cele neutre. Ele imi descriu foarte exact starea ce se contureaza, deciziile ce urmeaza sa fie luate. In final, tot acest proces se inverseaza iar acele cadre cu notatiile de mana ale lui Pierrot devin, atat ca scris cat si suport, (referire la culoarea cernelei si a hartiei), incandescente, trecand de la nunatele reci la cele calde.
Poezia mai apare si in interactiunea si modul de a fi al perechii; cel putin in prima parte a filmului. Totul pare o joaca, totul este inofensiv si natural, intr-un cuvant, romantic.
Mai e insa si poezia din conversatie sau cea sub forma de monolog.
Spun "insa" pentru ca daca un film are o latura poetica, il pot savura. Daca are doua, deja putem vorbi de o realizare de autor, film de arta si deci, ceva mai dificil. Dar daca are 3, a treia cat primele doua la un loc ca si intindere, deja pot sa spun ca e prea mult. Ideea gaunoasa de a sacrifica tot pentru a lasa loc strict metaforelor sau antitezelor, m-a descumpanit.
Concluzie: Pentru gustul meu, acest film contine o prea mare concentratie de Godard autentic. Lipsa actiunii si modul cum orice stare de tensiune este lichidata doar pentru a nu cumva sa concureze cu citatele literare sau cu expunerea de tablouri, plictiseste si dezamageste in egala masura. Una e sa realizezi un film care sa transmita poezie si alta e sa vorbesti despre ea la nesfarsit. Si cand te gandesti ca pelicula parea ca aluneca spre un road movie european, total neasteptat si foarte atipic. Sau macar spre un "dangerous couple" film, gen Bonnie and Clyde, dar nu; Godard se rezuma doar la neintelegerile celor doi si la imposibilitatea, tinand cont de aceste conditii neprielnice, exprimarii in scris a lui Pierrot. Nota mea e 6,89!
Ps. Godard tine ca si in acest proiect sa introduca o metoda neconventionala de exprimare si foloseste in doua ocazii, muzicalul. Iscat ca o ploaie torentiala de vara, cantecul dureaza destul de mult si se termina ca si cand nimic n-ar fi fost.
Stephen2D
pe 01 Aprilie 2016 09:03
cezarika21
pe 25 Aprilie 2014 15:53
Plictisit de o existenţă burgheză dominată de planificare şi de ipocrizie, scriitorul francez Ferdinand Griffon (Jean-Paul Belmondo), poreclit "Pierrot" (nume dat în commedia dell'arte unui clovn trist), se rupe de societate şi, împreună cu o fostă iubită, alege să ducă o viaţă în care totul este permis. Personajul principal respinge existenţa reală, refugiindu-se într-o lume imaginară, plină de ficţiune, în care el îşi poate decide singur viiitorul.
Acest film este o mare provocare pentru majoritatea cinefililor. Stilul abordat de regizorul Jean-Luc Godard în acest film este postmodernismul, văzut ca o reacţie de respingere a modernismului în artă. Plecând de la definiţia filmului oferită în film de regizorul american Sam Fuller: "Film is like a battleground. Love. Hate. Action. Violence. Death. In one word . . . emotion.” (" Filmul este ca un câmp de luptă. Dragoste. Ură. Acțiune. Violență. Moarte. Într-un cuvânt ... emoție. "), Godard realizează un film de acţiune care se vrea un răspuns parodic la adresa culturii pop americane. Structura narativă este descompusă în elementele sale componente, o parte din replici provin din cărţi, în timp ce altele sunt cântate, iar multe imagini iconice sunt inspirate din benzile desenate.
Ca şi multe din filmele lui Godard, "Pierrot nebunul" nu a avut niciun scenariu scris la începutul filmărilor, iar o parte din secvenţe au fost realizate la faţa locului prin improvizaţii actoriceşti. Filmul poate fi catalogat ca o formă de "anti-artă" în care regizorul a contestat multe din canoanele artistice folosite în cinematografie, realizarea fiind totuşi o reuşită.
cosmin_kedii
pe 03 Septembrie 2013 08:23
Pierrot le Fou este cel mai bun film de Jean - Luc Godard . Montarea sa este revoluționara și mișcările camerei sunt de o frumusete rara
pe 15 Octombrie 2012 23:47
[...] Godard a influentat in mod decisiv generatiile de tineri regizori ce urmau sa se afirme (Martin Scorsese sau Quentin Tarantino), iar dintre operele acestui ,,copil rebel” al cinematografiei franceze poate cel mai bine ii surprinde ideile Pierrot le Fou. [...]
Si ca tot aminteam de asemanarea dintre Pierrot, protagonistul din Pierrot le Fou (1965) si Piccard, personajul principal al lui A Bout de Souffle (1960), ambele roluri jucate de Jean-Paul Belmondo, sa amintim si asemanarea Mariannei, partenera lui Pierrot, cu personajul Nana din Vivre Sa Vie (1962), de asemenea, personaje interpretate de aceeasi actita, Anna Karina. Destinul tragic oferit protagonistei si comportamentul rebel ce afiseaza in permanenta o indiferenta sinucigasa dar asumata, pentru perechea acesteia, descriu exact combinatia acelor doua titluri anterioare si care se regaseste in acest nou realease. Pacat ca toata aceasta sumare de caracterizari nu se regaseste si intr-un cumul calitativ si valoric din celor doua fime. Atunci, Pierrot le Fou ar fi fost cu adevarat ceva special.
Poezia, pentru ca filmul e intesat de figuri de stil specifice operelor meditativ-contemplative, este pretutindeni. In imagine, pe langa prezenta naturii, a marii si a plajei, toate cufundate in albastrul pal al cerului mediteranean, mai apar si acele alterari ale filmarii, momente cand tonul predominant devine ba rosu, ba verde, albastru, alb si in cele din urma galben, maniera de filmare deja exeprimentat de regizor in Le Mepris (1963). Diferenta e ca aici imi pot face o idee despre ce anume ar vrea sa insemna toata aceasta descrestere a tonalitatii din inceputul filmului, de la culori vivace, la cele neutre. Ele imi descriu foarte exact starea ce se contureaza, deciziile ce urmeaza sa fie luate. In final, tot acest proces se inverseaza iar acele cadre cu notatiile de mana ale lui Pierrot devin, atat ca scris cat si suport, (referire la culoarea cernelei si a hartiei), incandescente, trecand de la nunatele reci la cele calde.
Poezia mai apare si in interactiunea si modul de a fi al perechii; cel putin in prima parte a filmului. Totul pare o joaca, totul este inofensiv si natural, intr-un cuvant, romantic.
Mai e insa si poezia din conversatie sau cea sub forma de monolog.
Spun "insa" pentru ca daca un film are o latura poetica, il pot savura. Daca are doua, deja putem vorbi de o realizare de autor, film de arta si deci, ceva mai dificil. Dar daca are 3, a treia cat primele doua la un loc ca si intindere, deja pot sa spun ca e prea mult. Ideea gaunoasa de a sacrifica tot pentru a lasa loc strict metaforelor sau antitezelor, m-a descumpanit.
Concluzie: Pentru gustul meu, acest film contine o prea mare concentratie de Godard autentic. Lipsa actiunii si modul cum orice stare de tensiune este lichidata doar pentru a nu cumva sa concureze cu citatele literare sau cu expunerea de tablouri, plictiseste si dezamageste in egala masura. Una e sa realizezi un film care sa transmita poezie si alta e sa vorbesti despre ea la nesfarsit. Si cand te gandesti ca pelicula parea ca aluneca spre un road movie european, total neasteptat si foarte atipic. Sau macar spre un "dangerous couple" film, gen Bonnie and Clyde, dar nu; Godard se rezuma doar la neintelegerile celor doi si la imposibilitatea, tinand cont de aceste conditii neprielnice, exprimarii in scris a lui Pierrot. Nota mea e 6,89!
Ps. Godard tine ca si in acest proiect sa introduca o metoda neconventionala de exprimare si foloseste in doua ocazii, muzicalul. Iscat ca o ploaie torentiala de vara, cantecul dureaza destul de mult si se termina ca si cand nimic n-ar fi fost.
Acest film este o mare provocare pentru majoritatea cinefililor. Stilul abordat de regizorul Jean-Luc Godard în acest film este postmodernismul, văzut ca o reacţie de respingere a modernismului în artă. Plecând de la definiţia filmului oferită în film de regizorul american Sam Fuller: "Film is like a battleground. Love. Hate. Action. Violence. Death. In one word . . . emotion.” (" Filmul este ca un câmp de luptă. Dragoste. Ură. Acțiune. Violență. Moarte. Într-un cuvânt ... emoție. "), Godard realizează un film de acţiune care se vrea un răspuns parodic la adresa culturii pop americane. Structura narativă este descompusă în elementele sale componente, o parte din replici provin din cărţi, în timp ce altele sunt cântate, iar multe imagini iconice sunt inspirate din benzile desenate.
Ca şi multe din filmele lui Godard, "Pierrot nebunul" nu a avut niciun scenariu scris la începutul filmărilor, iar o parte din secvenţe au fost realizate la faţa locului prin improvizaţii actoriceşti. Filmul poate fi catalogat ca o formă de "anti-artă" în care regizorul a contestat multe din canoanele artistice folosite în cinematografie, realizarea fiind totuşi o reuşită.