Pilatus und andere - Ein Film für Karfreitag (Pilat și ceilalți – Un film pentru Vinerea Mare, reg Andrzej Wajda, 1971) arată puterea de reinterpretare a regizorului polonez. Dacă la Martin Scorsese (1988, The Last Temptation of Christ) primează varianta gnostică sau la Mel Gibson (2004, The Passion of the Christ) primează suferința fizică, Andrzej Wajda reușește să aducă în poveste transformările sociale cu care el era contemporan. Pornind de la episodul procesului din romanul Maestrul și Margareta (M. Bulgakov) este scoasă în față mustrarea de conștiință, credința reprimată de Pilat.
Da, nu natura divină este urmărită aici și nici gesturile / episoadele istoriei devenite sacre, ci răspunsul omului de rând, a sufletului prins încă în îndoială. Timpurile se suprapun dând senzația unui timp continuu : soldații și procurorii romani sunt în armurile și în veșmintele epocii, dar decorul este unul urban de secol XX. Nimeni nu este perturbat de acest contrast, ba chiar planurile comunică.
Până la urmă, povestea evanghelică este doar un motiv prin care regizorul își țipă în 1971 nevoia de libertate într-o Europă scindată la acea vreme. Jeshua Ha-Nocri (Isus) vorbește despre vremurile în care nu va mai fi conducere, reprimări, când statele se vor conduce după bunătate și iubire. Departe de Trimisul Domnului, profetul are licărirea unui mesager care vedea departe în istorie, peste umerii lui Pilat. Vedea în om nevoia ancestrală de libertate, și o vede chiar și în aspru Pilat, pentru că asprimea nu era a lui, ci era a celor care l-au investit. Pilat este mișcat dar nu va lăsa să se vadă.
Vedem și o critică adusă societății care rămâne oarbă chiar și după atâta timp, și nu mai vede (nu mai recunoaște) evenimentul sacru care se repetă permanent sub ochii istoriei, până la sfârșitul timpurilor. Chiar dacă actorii sunt alții, se reia permanent tendința unei puteri de a asupri. Avem guverne autoritare, încălcări de drepturi, înrobirea omului prin funcții, răstigniri în groapa de gunoi a orașului. Și toate sub tacita acceptare a oamenilor. Dar Jeshua Ha-Nocri vedea departe, prin timpuri, prin regimuri, vedea până în necesitatea înscrisă adânc în om.
Da, nu natura divină este urmărită aici și nici gesturile / episoadele istoriei devenite sacre, ci răspunsul omului de rând, a sufletului prins încă în îndoială. Timpurile se suprapun dând senzația unui timp continuu : soldații și procurorii romani sunt în armurile și în veșmintele epocii, dar decorul este unul urban de secol XX. Nimeni nu este perturbat de acest contrast, ba chiar planurile comunică.
Până la urmă, povestea evanghelică este doar un motiv prin care regizorul își țipă în 1971 nevoia de libertate într-o Europă scindată la acea vreme. Jeshua Ha-Nocri (Isus) vorbește despre vremurile în care nu va mai fi conducere, reprimări, când statele se vor conduce după bunătate și iubire. Departe de Trimisul Domnului, profetul are licărirea unui mesager care vedea departe în istorie, peste umerii lui Pilat. Vedea în om nevoia ancestrală de libertate, și o vede chiar și în aspru Pilat, pentru că asprimea nu era a lui, ci era a celor care l-au investit. Pilat este mișcat dar nu va lăsa să se vadă.
Vedem și o critică adusă societății care rămâne oarbă chiar și după atâta timp, și nu mai vede (nu mai recunoaște) evenimentul sacru care se repetă permanent sub ochii istoriei, până la sfârșitul timpurilor. Chiar dacă actorii sunt alții, se reia permanent tendința unei puteri de a asupri. Avem guverne autoritare, încălcări de drepturi, înrobirea omului prin funcții, răstigniri în groapa de gunoi a orașului. Și toate sub tacita acceptare a oamenilor. Dar Jeshua Ha-Nocri vedea departe, prin timpuri, prin regimuri, vedea până în necesitatea înscrisă adânc în om.