Părerea criticului
Filmul Pisica Verde ne oferă ocazia întâlnirii cu unul dintre frumoasele texte ale dramaturgei născute la Brașov Elise Wilk, reprezentantă a minorității germane din România, autoarea a 16 piese traduse în zece limbi, majoritatea textelor ei find montate în teatre de stat din țara noastră. Personajele acestei piese au între 16 şi 19 ani. Acţiunea se petrece în zilele noastre, într-un cartier mărginaş al unui oraş de provincie.
Protagoniștii sunt, așadar, adolescenți. Care au nevoie să fie acceptați, iubiți. Care au nevoie să se elibereze dintr-un prezent pe care îl consideră de nesuportat. Adolescenți care evadează adesea în lumea propriilor gânduri.
Cel mai adesea o face Dani. Imaginația lui dă naștere personajului din titlu, a cărei apariție face ca totul în jur să se schimbe în bine... cartierul „naşpa”, unde „totu’ e gri”. Dar mai ales care îl face să suporte mai ușor prezența tatălui său alcoolic. „Dacă-ţi imaginezi ceva suficient de mult, chestia aia după un timp începe să existe”, așa a ajuns Dani să vadă Pisica Verde ori de câte ori are nevoie de o consolare. Pe de altă parte, Bianca, de 16 ani, e ferm convinsă că nu va prinde vârsta de 20 de ani. Și ea are probleme în familie. Nu și-a mai văzut tatăl de ani iar mama își petrece serile cu diverși noi iubiți. Boogie o iubește în secret pe Bianca, dar aceasta nu are ochi decât pentru Robert. Sensibilitatea acestor adolescenţi, problemele lor, întrebările, răspunsurile, tăcerile, acţiunile sau alegerile lor ne arată că dacă nu primeşti din partea celor apropiaţi atenţia şi afecţiunea de care ai nevoie, ajungi să te refugiezi (în încercarea de a scăpa de lumea reală) într-o lume paralelă care îţi aparţine numai ţie.
Regizorul Constantinescu Narcis introduce, în plus față de textul de teatru, personajul unui inspector de poliție (interpretat expresiv de actorul Romeo Ioan), care investighează cazul dispariției Biancăi, reconstituind - ca într-un un puzzle - evenimentele ce au dus la dispariția fetei. Personajele i se adresează acestuia, depozițiile lor fiind monologuri lungi, cadențate. Toate personajele vorbesc cu același tempo, parcă ar fi trase la indigo; era nevoie de actori mai experimentați pentru rolul adolescenților. Ritmul, cadența filmului curg și ele cu lentoare.
Personajele reușesc totuși să ne facă curioși în legătură cu destinul Biancăi. A plecat, lăsând în urmă orașul acesta fără orizont sau i s-a întâmplat altceva?
Protagoniștii sunt, așadar, adolescenți. Care au nevoie să fie acceptați, iubiți. Care au nevoie să se elibereze dintr-un prezent pe care îl consideră de nesuportat. Adolescenți care evadează adesea în lumea propriilor gânduri.
Cel mai adesea o face Dani. Imaginația lui dă naștere personajului din titlu, a cărei apariție face ca totul în jur să se schimbe în bine... cartierul „naşpa”, unde „totu’ e gri”. Dar mai ales care îl face să suporte mai ușor prezența tatălui său alcoolic. „Dacă-ţi imaginezi ceva suficient de mult, chestia aia după un timp începe să existe”, așa a ajuns Dani să vadă Pisica Verde ori de câte ori are nevoie de o consolare. Pe de altă parte, Bianca, de 16 ani, e ferm convinsă că nu va prinde vârsta de 20 de ani. Și ea are probleme în familie. Nu și-a mai văzut tatăl de ani iar mama își petrece serile cu diverși noi iubiți. Boogie o iubește în secret pe Bianca, dar aceasta nu are ochi decât pentru Robert. Sensibilitatea acestor adolescenţi, problemele lor, întrebările, răspunsurile, tăcerile, acţiunile sau alegerile lor ne arată că dacă nu primeşti din partea celor apropiaţi atenţia şi afecţiunea de care ai nevoie, ajungi să te refugiezi (în încercarea de a scăpa de lumea reală) într-o lume paralelă care îţi aparţine numai ţie.
Regizorul Constantinescu Narcis introduce, în plus față de textul de teatru, personajul unui inspector de poliție (interpretat expresiv de actorul Romeo Ioan), care investighează cazul dispariției Biancăi, reconstituind - ca într-un un puzzle - evenimentele ce au dus la dispariția fetei. Personajele i se adresează acestuia, depozițiile lor fiind monologuri lungi, cadențate. Toate personajele vorbesc cu același tempo, parcă ar fi trase la indigo; era nevoie de actori mai experimentați pentru rolul adolescenților. Ritmul, cadența filmului curg și ele cu lentoare.
Personajele reușesc totuși să ne facă curioși în legătură cu destinul Biancăi. A plecat, lăsând în urmă orașul acesta fără orizont sau i s-a întâmplat altceva?
