Părerea criticului
La cinci ani după ce scurtmetrajul lui Patrick Jean era premiat la festivalul de la Annecy, iată că o versiune hollywoodiană omonimă, Pixels, se lansează pe marile noastre ecrane, cu un Adam Sandler în plină vervă. Omagiu la jocurile mecanice din anii '70 şi '80 şi o ocazie de a dovedi ca inadaptaţii ascund talente nebănuite, Pixels este o idee bună pentru o vizită la cinema alături de întreaga familie.
În 2010, scurtmetrajul Pixels îşi făcea prezenţa pe YouTube şi avea numaidecât milioane de vizualizări. Lungmetrajul preia ideea, aceea a unui atac al jocurilor de tip arcadă care face obiectele să degenereze în pixeli, dar o ambalează într-o premisă ce funcţionează bine pe marele ecran: În anii '80 înregistrări cu un campionat de jocuri mecanice sunt trimise în spaţiu. În 2015, o rasă extraterestră atacă Terra folosind arme inspirate de cele mai celebre jocuri, interpretând înregistrările originale ca pe o declaraţie de război. Marile puteri armate ale lumii sunt neputincioase în faţa atacului extraterestru, prin urmare este nevoie de o completă schimbare de perspectivă.
Aici intră în scenă Adam Sandler, în rolul lui Sam Brenner. În adolescenţă Sam s-a clasat al doilea în campionatul de jocuri la care au fost realizate şi înregistrările ce au făcut ca soarta umanităţii să atârne de un fir de păr. Pe atunci i se prevestea un viitor strălucit, dar în prezent nu face altceva decât să instaleze televizoare şi console de jocuri. În această calitate o cunoaşte şi pe proaspăt divorţata Violet (Michelle Monaghan), pe care o va reîntâlni în lupta sa cu extratereştrii. Şi iată cum un individ considerat de mai multe ori un "ratat" în timpul filmului dovedeşte că nimic nu e mai important decât omul potrivit la locul potrivit.
Regizor este Chris Columbus şi, deşi Pixels cu siguranţă nu va avea succesul lui Home Alone, Mrs. Doubtfire şi Harry Potter and the Chamber of Secrets, premiera de vineri respiră aceeaşi energie pozitivă ce vizează întreaga familie. Poate că Pixels a primit ratingul "Acordul părinţilor pentru copii sub 12 ani", dar părinţii ar trebui să-şi dea acordul numaidecât, pentru că puţinele scene violente din film dispun de atâtea trimiteri la anticele jocuri video, încât nu i-ar putea înspăimânta pe cei mici.
Un mare atu al filmului este distribuţia completată de Josh Gad (pe care l-am lăuda încontinuu pentru vocea lui Olaf din Frozen), Peter Dinklage şi Kevin James. Brian Cox, Sean Bean, Jane Krakowski şi Dan Aykroyd au şi ei momentele lor de glorie, iar Adam Sandler îşi adaptează stilul umorului la cel mult mai reverenţios al lui Chris Columbus. Rezultatul? Pixels nu vine la pachet cu secvenţele de umor îndoielnic care i-au adus lui Sandler atât de multe Zmeure de Aur în ultimul deceniu (deţine recordul cu 10 zmeure primite de Jack and Jill) şi nu riscă să deranjeze firile mai sensibile.
Chiar dacă scenariul scris de Tim Herlihy şi Timothy Dowling nu ne scuteşte de glume plate şi câteva momente ratate, iar la sfârşit spectatorul poate rămâne cu impresia că personajele umane sunt doar proptele pentru luptele de pe ecran, Pixels nu plictiseşte. Copiii vor fi probabil cei mai atenţi la încleştările dintre oameni şi villainii (Pac-Man, Donkey Kong) inspiraţi de jocurile mecanice, dar nici adulţii nu vor face nazuri la dezlănţuirile inofensive ale personajelor. Iar pentru spectatorii de o anumită vârstă Pixels va fi o adevărată întoarcere în copilărie, când fiecare monedă găsită prin buzunare devenea câteva minute de adrenalină alături de Pac-Man, Centipede şi Space Invaders.
Un spoiler minor: personajul lui Sean Bean nu moare.
În 2010, scurtmetrajul Pixels îşi făcea prezenţa pe YouTube şi avea numaidecât milioane de vizualizări. Lungmetrajul preia ideea, aceea a unui atac al jocurilor de tip arcadă care face obiectele să degenereze în pixeli, dar o ambalează într-o premisă ce funcţionează bine pe marele ecran: În anii '80 înregistrări cu un campionat de jocuri mecanice sunt trimise în spaţiu. În 2015, o rasă extraterestră atacă Terra folosind arme inspirate de cele mai celebre jocuri, interpretând înregistrările originale ca pe o declaraţie de război. Marile puteri armate ale lumii sunt neputincioase în faţa atacului extraterestru, prin urmare este nevoie de o completă schimbare de perspectivă.
Aici intră în scenă Adam Sandler, în rolul lui Sam Brenner. În adolescenţă Sam s-a clasat al doilea în campionatul de jocuri la care au fost realizate şi înregistrările ce au făcut ca soarta umanităţii să atârne de un fir de păr. Pe atunci i se prevestea un viitor strălucit, dar în prezent nu face altceva decât să instaleze televizoare şi console de jocuri. În această calitate o cunoaşte şi pe proaspăt divorţata Violet (Michelle Monaghan), pe care o va reîntâlni în lupta sa cu extratereştrii. Şi iată cum un individ considerat de mai multe ori un "ratat" în timpul filmului dovedeşte că nimic nu e mai important decât omul potrivit la locul potrivit.
Regizor este Chris Columbus şi, deşi Pixels cu siguranţă nu va avea succesul lui Home Alone, Mrs. Doubtfire şi Harry Potter and the Chamber of Secrets, premiera de vineri respiră aceeaşi energie pozitivă ce vizează întreaga familie. Poate că Pixels a primit ratingul "Acordul părinţilor pentru copii sub 12 ani", dar părinţii ar trebui să-şi dea acordul numaidecât, pentru că puţinele scene violente din film dispun de atâtea trimiteri la anticele jocuri video, încât nu i-ar putea înspăimânta pe cei mici.
Un mare atu al filmului este distribuţia completată de Josh Gad (pe care l-am lăuda încontinuu pentru vocea lui Olaf din Frozen), Peter Dinklage şi Kevin James. Brian Cox, Sean Bean, Jane Krakowski şi Dan Aykroyd au şi ei momentele lor de glorie, iar Adam Sandler îşi adaptează stilul umorului la cel mult mai reverenţios al lui Chris Columbus. Rezultatul? Pixels nu vine la pachet cu secvenţele de umor îndoielnic care i-au adus lui Sandler atât de multe Zmeure de Aur în ultimul deceniu (deţine recordul cu 10 zmeure primite de Jack and Jill) şi nu riscă să deranjeze firile mai sensibile.
Chiar dacă scenariul scris de Tim Herlihy şi Timothy Dowling nu ne scuteşte de glume plate şi câteva momente ratate, iar la sfârşit spectatorul poate rămâne cu impresia că personajele umane sunt doar proptele pentru luptele de pe ecran, Pixels nu plictiseşte. Copiii vor fi probabil cei mai atenţi la încleştările dintre oameni şi villainii (Pac-Man, Donkey Kong) inspiraţi de jocurile mecanice, dar nici adulţii nu vor face nazuri la dezlănţuirile inofensive ale personajelor. Iar pentru spectatorii de o anumită vârstă Pixels va fi o adevărată întoarcere în copilărie, când fiecare monedă găsită prin buzunare devenea câteva minute de adrenalină alături de Pac-Man, Centipede şi Space Invaders.
Un spoiler minor: personajul lui Sean Bean nu moare.
