Părerea criticului
Un comandant de poliţie care soluţionează problemele pe calea maieuticii (Vlad Ivanov), un poliţist cu probleme de conştiinţă (Dragoş Bucur) şi o tânără profesoară de română (Irina Săulescu), care ascultă în loop Mirabela Dauer, sunt eroii policier-ului regizat de Corneliu Porumboiu, Poliţist, adjectiv.
E genul de film-revelaţie. După ce-l face pe spectator să aştepte acel ceva care trebuie să se întâmple, regizorul întoarce "pagina", la cuvântul "suspans". Și îți arată sensuri nebănuite ale noțiunii.
Porumboiu lăsă camera să observe, recurge la cadre foarte lungi şi ne introduce, asumându-și riscul (în fond a declarat că are publicul lui) de a ne pune față în față inclusiv cu rutina din universul pe care l-a creat. Personajul principal, polițistul Crisi, repetă același traseu și face aceleași gesturi, zile la rând, încât filajul său nu are nimic din tensiunea mocnită sau virulentă a urmăririi suspecților (un adolescent ce fumează hașiș, cu care - se pare - îi servește și pe amicii lui).
Apoi, o dată ce ai rămas dezarmat, pentru că nu ştii dacă să mai aştepţi ceva, te împinge în partea a doua a filmului, care este magistrală. Un moment domestic pregătește ceea ce va rămâne o scenă-cult în cinematografia românească.
Întors acasă, la soția profesoară de română, polițistul Cristi este forțat să asculte minute în șir melodia "Nu te părăsesc, iubire!", de care Anca (actrița Irina Săulescu) pare hipnotizată. "Ce-ar fi marea fără soare/Ce-ar fi câmpul fără floare/Ce-ar fi astăzi fără mâine/Ce-ar fi viața fără tine" se repetă în loop, regizorul prelungind foarte mult momentul, făcându-l sufocant. Versurile de un truism sforăitor, dacă nu chiar stupide, urmate de o discuție despre sensul lor, fac portretul complet al unei situații absurde. Și pregătesc terenul pentru ceea ce urmează. O nouă discuție despre sensul cuvintelor, de această dată nu în familie, ci chiar în biroul comandantului (Ivanov) care este revoltat că subalternul său (Dragoș Bucur) nu vrea să organizeze flagrant delictul.
Suspansul se construiește o dată cu căutarea sensurilor unor cuvinte în Dicționarul explicativ al limbii române și cu demontarea întregului proces de conștiință pe care și-l face polițistul Cristi (dacă va organiza un flagrant delict, consecința imediată va fi aruncarea adolescentului Victor în închisoare, pe șapte ani, ceea ce-i va ruina viitorul, vina nefiind de fapt așade mare - în fond, e vorba de un narcotic ușor, aprobat prin lege în unele state).
"Caută la 'conștiiță', caută la 'lege', caută la'morală'", îi cere, răbdător, Anghelescu, în ceea ce va râmâne o scenă memorabilă a cinematografiei românești.
Imobil, prin întrebări dibace, Anghelescu vrea să-l facă pe subalternul său să ajungă la "adevăr". Printr-un raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit tocmai prin evitarea esenței, Anghelescu îl "convinge" pe Cristi să rămână tributar legii, indiferent că aceasta este "oarbă".
În concluzie, un film în care obsesia pentru cuvinte și sensuri bate problemele de conștiință. Dincolo de lipsa veridicitatii unor situații - discuția despre sensul cuvintelor ne arată un Cristi pe care nu-l mai recunoastem, adică din detectivul inteligent, cu probleme de conștiință devine polițistul limitat, incapabil să înțeleagă o metaforă. Sau dacă face jocul soției, lasând-o pe ea să știe mai multe, cum de aceasta e tocmai profesoară? Și dacă e profesoară, tocmai de limba română, cum poate fi hipnotizată de niște versuri atât de tânte. Sau dacă despre melodie e vorba, că e vocea plăcută a Mirabelei Dauer, de ce se lansează într-o discuție care are ca subiect niște versuri atât de sterile? Dincolo de toate astea, cum spuneam, Polițist , adjectiv este dintre acele filme care relevă un autor. Un film pe care vă va părea rău să nu-l vedeți.
E genul de film-revelaţie. După ce-l face pe spectator să aştepte acel ceva care trebuie să se întâmple, regizorul întoarce "pagina", la cuvântul "suspans". Și îți arată sensuri nebănuite ale noțiunii.
Porumboiu lăsă camera să observe, recurge la cadre foarte lungi şi ne introduce, asumându-și riscul (în fond a declarat că are publicul lui) de a ne pune față în față inclusiv cu rutina din universul pe care l-a creat. Personajul principal, polițistul Crisi, repetă același traseu și face aceleași gesturi, zile la rând, încât filajul său nu are nimic din tensiunea mocnită sau virulentă a urmăririi suspecților (un adolescent ce fumează hașiș, cu care - se pare - îi servește și pe amicii lui).
Apoi, o dată ce ai rămas dezarmat, pentru că nu ştii dacă să mai aştepţi ceva, te împinge în partea a doua a filmului, care este magistrală. Un moment domestic pregătește ceea ce va rămâne o scenă-cult în cinematografia românească.
Întors acasă, la soția profesoară de română, polițistul Cristi este forțat să asculte minute în șir melodia "Nu te părăsesc, iubire!", de care Anca (actrița Irina Săulescu) pare hipnotizată. "Ce-ar fi marea fără soare/Ce-ar fi câmpul fără floare/Ce-ar fi astăzi fără mâine/Ce-ar fi viața fără tine" se repetă în loop, regizorul prelungind foarte mult momentul, făcându-l sufocant. Versurile de un truism sforăitor, dacă nu chiar stupide, urmate de o discuție despre sensul lor, fac portretul complet al unei situații absurde. Și pregătesc terenul pentru ceea ce urmează. O nouă discuție despre sensul cuvintelor, de această dată nu în familie, ci chiar în biroul comandantului (Ivanov) care este revoltat că subalternul său (Dragoș Bucur) nu vrea să organizeze flagrant delictul.
Suspansul se construiește o dată cu căutarea sensurilor unor cuvinte în Dicționarul explicativ al limbii române și cu demontarea întregului proces de conștiință pe care și-l face polițistul Cristi (dacă va organiza un flagrant delict, consecința imediată va fi aruncarea adolescentului Victor în închisoare, pe șapte ani, ceea ce-i va ruina viitorul, vina nefiind de fapt așade mare - în fond, e vorba de un narcotic ușor, aprobat prin lege în unele state).
"Caută la 'conștiiță', caută la 'lege', caută la'morală'", îi cere, răbdător, Anghelescu, în ceea ce va râmâne o scenă memorabilă a cinematografiei românești.
Imobil, prin întrebări dibace, Anghelescu vrea să-l facă pe subalternul său să ajungă la "adevăr". Printr-un raționament corect din punct de vedere formal, dar greșit tocmai prin evitarea esenței, Anghelescu îl "convinge" pe Cristi să rămână tributar legii, indiferent că aceasta este "oarbă".
În concluzie, un film în care obsesia pentru cuvinte și sensuri bate problemele de conștiință. Dincolo de lipsa veridicitatii unor situații - discuția despre sensul cuvintelor ne arată un Cristi pe care nu-l mai recunoastem, adică din detectivul inteligent, cu probleme de conștiință devine polițistul limitat, incapabil să înțeleagă o metaforă. Sau dacă face jocul soției, lasând-o pe ea să știe mai multe, cum de aceasta e tocmai profesoară? Și dacă e profesoară, tocmai de limba română, cum poate fi hipnotizată de niște versuri atât de tânte. Sau dacă despre melodie e vorba, că e vocea plăcută a Mirabelei Dauer, de ce se lansează într-o discuție care are ca subiect niște versuri atât de sterile? Dincolo de toate astea, cum spuneam, Polițist , adjectiv este dintre acele filme care relevă un autor. Un film pe care vă va părea rău să nu-l vedeți.
