În Polul Sud personajul principal, Ștefan, este un ziarist uneori incomod, cu veleități de creator, cu insatisfacții cotidiene, cu repetate tentative de evadare din realitate. Alcoolul sau amorul devin anestezice temporare într-un timp derizoriu, într-un haos bine organizat al valorilor având drept unică certitudine omniprezența băieților „cu ochi albaștri”. Reîntoarcerea la dragostea dintâi reprezintă paiul salvator pentru înecat. Important este faptul că protagonista primei iubiri aparține „marilor familii”, universului generator de minciună și teroare, zguduit doar de evenimentele din decembrie '89.
Ruptura istorică dislocă doar temporar raporturi umane, provoacă reacții, ascensiuni, atitudini, schimbări de personalitate. Aparent. De fapt, falsa normalitate acoperă un prezent continuu în care impostura este purtată cu alte măști, curajul se afișează histrionic, structurile de putere și minciună devin interșanjabile, iar personaje-cheie revin, bine merci, mai agresive ca oricând la menirea lor, sau la opulență gata s-o împartă cu noii veniți de aceeași sorginte morală.
Un mozaic de raporturi umane ce desenează mici și mari compromisuri, orbiri marcate de refuzul evidenței și sentimente erodate de false sincerități se intersectează în povestea deloc melodramatică de dragoste trăită de protagoniștii filmului, Irina și Ștefan. Ziariști, doctori, scriitori, soții frustrate, orgolioase sau numai handicapate de lipsa de convingere în fața vieții populează un univers apropiat, cunoscut, prezent.
Direct, bine ritmat în zone decisive, fără concesii de natură comercială, filmul regizorului Radu Nicoară lasă gustul amar al neputinței, al exasperării în fața roților unei istorii împotmolite, în lipsa de decizie, în absența soluțiilor necesare ruperii brutale față de un trecut jignitor.
