Părerea criticului
Martha (Diane Keaton) strânge ce a mai rămas, îşi anulează şedinţele de chimioterapie şi - renunţând la tot - se îndreaptă către un sanatoriu din însoritul stat Georgia în comedia motivațională Hai că încă putem!, de vineri pe marile noastre ecrane.
Panoul de la intrare anunţă: „Vremuri pe cinste pentru tot restul vieţii”, oamenii sunt îmbrăcaţi în culori vesele şi circulă peste tot în maşinuţe de golf, salută pe toată lumea, iar rezidenţii au plăcerea de a face parte din cel puţin câteva din cele peste o sută de cluburi. „Am venit aici ca să mor", spune însă Martha, cu o ironie sumbră. Ea nu caută nici cluburi, nici culori vii, nici saluturi şi nici măcar prieteni: ea respinge încercările noii ei vecine Sheryl (Jacki Weaver) şi chiar se plânge de veselia ei zgomotoasă. Însă, atunci când Sheryl găseşte uniforma de majoretă a Marthei de pe vremuri şi poza ei din liceu, Martha recunoaşte că odată a fost majoretă, dar nu şi-a urmat plăcerea din cauza mamei bolnave. Deci, de ce să nu reînceapă acum?...
„Pentru cine vei dansa?", întreabă „fata rea” a sanatoriului (Celia Weston), la care Martha răspunde: „Pentru noi înşine”...
Regizoarea de documentare Zara Hayes aduce un ochi atent la detalii pentru primul ei lungmetraj, menţinând un ritm alert. Distribuirea de actriţe de pe vremuri s-ar putea să nu fie exact ceea ce îşi doreşte publicul, însă filmul are ceea ce-i trebuie.
Keaton a rămas la fel de magnetică, iar Weaver e şi ea la înălţime. Rhea Perlman este amuzantă în rolul unei femei care începe să înflorească după moartea unui soţ posesiv (deşi glumele despre prezumtiva moarte violentă a acestuia au un aer sumbru), iar Pam Grier este la fel de plină de căldură în rolul unui personaj care de-abia aşteaptă să agite pampoanele, cu un soţ care vrea să o vadă aşa.
Distribuţia reuşeşte mai bine decât scenariul să transmită ideea de unitate între „fete”, un exemplu bun de prietenie la vârsta la care se apropie sfârşitul vieţii, când trebuie subliniate clipele bune, şi mai ales solidaritatea. Un lucru care merită aplaudat.
Panoul de la intrare anunţă: „Vremuri pe cinste pentru tot restul vieţii”, oamenii sunt îmbrăcaţi în culori vesele şi circulă peste tot în maşinuţe de golf, salută pe toată lumea, iar rezidenţii au plăcerea de a face parte din cel puţin câteva din cele peste o sută de cluburi. „Am venit aici ca să mor", spune însă Martha, cu o ironie sumbră. Ea nu caută nici cluburi, nici culori vii, nici saluturi şi nici măcar prieteni: ea respinge încercările noii ei vecine Sheryl (Jacki Weaver) şi chiar se plânge de veselia ei zgomotoasă. Însă, atunci când Sheryl găseşte uniforma de majoretă a Marthei de pe vremuri şi poza ei din liceu, Martha recunoaşte că odată a fost majoretă, dar nu şi-a urmat plăcerea din cauza mamei bolnave. Deci, de ce să nu reînceapă acum?...
„Pentru cine vei dansa?", întreabă „fata rea” a sanatoriului (Celia Weston), la care Martha răspunde: „Pentru noi înşine”...
Regizoarea de documentare Zara Hayes aduce un ochi atent la detalii pentru primul ei lungmetraj, menţinând un ritm alert. Distribuirea de actriţe de pe vremuri s-ar putea să nu fie exact ceea ce îşi doreşte publicul, însă filmul are ceea ce-i trebuie.
Keaton a rămas la fel de magnetică, iar Weaver e şi ea la înălţime. Rhea Perlman este amuzantă în rolul unei femei care începe să înflorească după moartea unui soţ posesiv (deşi glumele despre prezumtiva moarte violentă a acestuia au un aer sumbru), iar Pam Grier este la fel de plină de căldură în rolul unui personaj care de-abia aşteaptă să agite pampoanele, cu un soţ care vrea să o vadă aşa.
Distribuţia reuşeşte mai bine decât scenariul să transmită ideea de unitate între „fete”, un exemplu bun de prietenie la vârsta la care se apropie sfârşitul vieţii, când trebuie subliniate clipele bune, şi mai ales solidaritatea. Un lucru care merită aplaudat.
