Aniela are 91 de ani și locuiește cu câinele ei într-un loc retras și liniștit. Casa confirmă cu ușurință vârsta femeii acum singură și conștientă că a venit timpul să moară. Filmat în întregime alb-negru, filmul este o introspecție emoționantă în lumea plină de amintiri a bătrânei, nu chiar atât de bătrână – spune ea – cât să fie nevoie să o însoțească cineva până acasă.
Universul interior al Anielei este în deplină armonie cu casa, locul plin de amintiri palpabile, dovezi ale existenței sale. Fiecare obiect din casă are o poveste și este îmbrăcat în bucurii purtate de mai multe ori, fiecare privire aruncată afară – acolo unde lumea mișună și-și scrie istoria – este o privire retrospectivă. Timpul Anielei este un interval deschis ce urmează să se închidă.
Singurii prieteni pe care-i mai are sunt Phila – câinele simpatic ce o însoțește pretutindeni și-i comentează acțiunile cu privirea – și telefonul – la capătul firului este așteptat fiul, un adult ce pare a avea puține lucruri în comun cu mama lui. Uneori este vizitată de fiu, la rândul lui devenit părinte. Această familie îi pare străină, casa și bijuteriile femeii sunt mai importante decât ceea ce zice.
Din când în când vedem ce se întâmplă afară. Aniela folosește binoclul. Acesta pare a avea efectul unei mașini a timpului iar prezentul este o poartă deschisă către trecut. Cu toate acestea, Time to Die nu este sumbru și nici nu încearcă să smulgă lacrimi ca filmele indiene din anii ’90. Merită văzut pentru aerul ușor melancolic ce răspândește înțelepciune din agoniseala de-o viață a unui om. Te pune față-n față cu tine-cel-din-viitor, aflat în postura Anielei. Unde te vor găsi ultimii pași, care-ți vor fi ultimele gânduri?
cosmin742000
pe 11 Noiembrie 2011 14:15
Filmat alb-negru , este un adevarat recital , atat al regizoarei , cat si al celor 2 interpreti principali , o babuta si un caine(daca Meryl Streep ar vedea performanta actoriceasca a patrupedului , SIGUR si-ar goli vitrina de trofee considerand ca sunt luate degeaba, si Meryl Streep e o mare actrita)
Universul interior al Anielei este în deplină armonie cu casa, locul plin de amintiri palpabile, dovezi ale existenței sale. Fiecare obiect din casă are o poveste și este îmbrăcat în bucurii purtate de mai multe ori, fiecare privire aruncată afară – acolo unde lumea mișună și-și scrie istoria – este o privire retrospectivă. Timpul Anielei este un interval deschis ce urmează să se închidă.
Singurii prieteni pe care-i mai are sunt Phila – câinele simpatic ce o însoțește pretutindeni și-i comentează acțiunile cu privirea – și telefonul – la capătul firului este așteptat fiul, un adult ce pare a avea puține lucruri în comun cu mama lui. Uneori este vizitată de fiu, la rândul lui devenit părinte. Această familie îi pare străină, casa și bijuteriile femeii sunt mai importante decât ceea ce zice.
Din când în când vedem ce se întâmplă afară. Aniela folosește binoclul. Acesta pare a avea efectul unei mașini a timpului iar prezentul este o poartă deschisă către trecut. Cu toate acestea, Time to Die nu este sumbru și nici nu încearcă să smulgă lacrimi ca filmele indiene din anii ’90. Merită văzut pentru aerul ușor melancolic ce răspândește înțelepciune din agoniseala de-o viață a unui om. Te pune față-n față cu tine-cel-din-viitor, aflat în postura Anielei. Unde te vor găsi ultimii pași, care-ți vor fi ultimele gânduri?