Părerea criticului
A fost recent premiat la festivalul de la San Sebastian şi oferă unele dintre cele mai bune şi naturale interpretări din cinema-ul românesc. Dar Pororoca, cel de-al treilea film al lui Constantin Popescu, nu trebuie lăudat doar pentru actori, ci şi pentru scenariu, ritm, o complicată coregrafie şi modul cum îşi împinge protagonistul spre un deznodământ neaşteptat. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la acest film aşteptat pe ecrane la începutul anului viitor.
În centrul atenţiei sunt Tudor (Bogdan Dumitrache) şi Cristina Ionescu (Iulia Lumânare), doi soţi care duc, alături de copiii lor Ilie şi Maria, o viaţă cât se poate de confortabilă în Bucureşti. Câteva scene de o ataşantă naturaleţe sugerează că pe cerul familiei nu alunecă niciun nor: părinţii se iubesc şi se tachinează reciproc, iar copiii se bucură de o vară însorită mergând des în parc. Doar că aici se întâmplă nenorocirea: într-o clipă de neatenţie a lui Tudor, Maria dispare fără urmă.
Printre "dramele de apartament" de care cinema-ul românesc nu duce şi nu va duce probabil niciodată lipsă, Pororoca oferă o voce distinctă şi explorează o direcţie nouă. Pororoca este, până la urmă, un thriller: avem parte de o investigaţie, soarta Mariei implică încontinuu spectatorul, iar alte elemente din scenariu ridică multiple semne de întrebare privind perfecţiunea relaţiei soţilor Ionescu. Dar filmul nu alunecă niciodată în divertisment facil, iar aspectele specifice thriller-ului sunt sincronizate cu o sensibilă explorare a psihologiei deznădejdii.
Ce reuşeşte foarte bine Pororoca este să te facă să placi atât de mult această familie ataşantă (nu ne-ar mira ca unii spectatori mai tineri să-şi spună, în primele câteva zeci de minute ale filmului, că dacă vor avea vreodată o familie şi-ar dori să fie exact ca cea din Pororoca), încât atunci când viaţa fericită a acesteia se năruie disconfortul provocat în rândul publicului este evident. Iar aici se formează un spaţiu foarte generos în care regizorul explorează cât de greu este să înţelegi, din exterior, drama familiei. Câteva personaje secundare şi vorbele egale, ineficient de liniştitoare, ale poliţistului însărcinat cu investigaţia sunt în atât de mare contrast cu disperarea lui Tudor şi a Cristinei, încât nu ai cum să nu fii atras în drama lor şi atins de dezastru în acelaşi timp cu ei.
Filmul nu impresionează doar cu sensibilitatea şi eficienţa unui evoluţii psihologice, ci şi cu unele aspecte tehnice greu de ignorat. Pororoca se poate lăuda, de exemplu, cu una dintre cele mai dificile scene din istoria cinema-ului românesc, un plan secvenţă de 18 minute care a necesitat o coregrafie elaborată a zecilor de actori din cadru şi care traversează o impresionantă gamă de emoţii. Este momentul când intuieşti dificultatea rolului lui Bogdan Dumitrache şi, mai târziu, când personajul acestuia alunecă tot mult în disperarea de a rezolva singur cazul dispariţiei Mariei, nu poţi decât să rămâi uimit. Premiul pentru Cel mai bun actor de la San Sebastian nu a fost deloc o surpriză, actorul având şanse mari să-şi adjudece acest premiu în absolut orice festival unde este programat Pororoca.
În centrul atenţiei sunt Tudor (Bogdan Dumitrache) şi Cristina Ionescu (Iulia Lumânare), doi soţi care duc, alături de copiii lor Ilie şi Maria, o viaţă cât se poate de confortabilă în Bucureşti. Câteva scene de o ataşantă naturaleţe sugerează că pe cerul familiei nu alunecă niciun nor: părinţii se iubesc şi se tachinează reciproc, iar copiii se bucură de o vară însorită mergând des în parc. Doar că aici se întâmplă nenorocirea: într-o clipă de neatenţie a lui Tudor, Maria dispare fără urmă.
Printre "dramele de apartament" de care cinema-ul românesc nu duce şi nu va duce probabil niciodată lipsă, Pororoca oferă o voce distinctă şi explorează o direcţie nouă. Pororoca este, până la urmă, un thriller: avem parte de o investigaţie, soarta Mariei implică încontinuu spectatorul, iar alte elemente din scenariu ridică multiple semne de întrebare privind perfecţiunea relaţiei soţilor Ionescu. Dar filmul nu alunecă niciodată în divertisment facil, iar aspectele specifice thriller-ului sunt sincronizate cu o sensibilă explorare a psihologiei deznădejdii.
Ce reuşeşte foarte bine Pororoca este să te facă să placi atât de mult această familie ataşantă (nu ne-ar mira ca unii spectatori mai tineri să-şi spună, în primele câteva zeci de minute ale filmului, că dacă vor avea vreodată o familie şi-ar dori să fie exact ca cea din Pororoca), încât atunci când viaţa fericită a acesteia se năruie disconfortul provocat în rândul publicului este evident. Iar aici se formează un spaţiu foarte generos în care regizorul explorează cât de greu este să înţelegi, din exterior, drama familiei. Câteva personaje secundare şi vorbele egale, ineficient de liniştitoare, ale poliţistului însărcinat cu investigaţia sunt în atât de mare contrast cu disperarea lui Tudor şi a Cristinei, încât nu ai cum să nu fii atras în drama lor şi atins de dezastru în acelaşi timp cu ei.
Filmul nu impresionează doar cu sensibilitatea şi eficienţa unui evoluţii psihologice, ci şi cu unele aspecte tehnice greu de ignorat. Pororoca se poate lăuda, de exemplu, cu una dintre cele mai dificile scene din istoria cinema-ului românesc, un plan secvenţă de 18 minute care a necesitat o coregrafie elaborată a zecilor de actori din cadru şi care traversează o impresionantă gamă de emoţii. Este momentul când intuieşti dificultatea rolului lui Bogdan Dumitrache şi, mai târziu, când personajul acestuia alunecă tot mult în disperarea de a rezolva singur cazul dispariţiei Mariei, nu poţi decât să rămâi uimit. Premiul pentru Cel mai bun actor de la San Sebastian nu a fost deloc o surpriză, actorul având şanse mari să-şi adjudece acest premiu în absolut orice festival unde este programat Pororoca.
