Ce film frumos, peisajele, acțiunea, actrițele, atmosfera, totul este simetric și puse în ansamblu rezultă într-un film superb. P28. Never regret
lili22
pe 06 Aprilie 2022 11:32
Frumos realizat, bine jucat, recunosc meritele actritelor.
alali
pe 10 Februarie 2021 10:59
Un film despre fragilitatea firii unei femei, despre puterea de a trai schimbarea pe care nu si-o doreste, despre emotia pe care doar spiritul extrem de receptiv al unei tinere fapturi o poate percepe; despre feminitate asa cum trebuie ea sa fie pentru a fi perfecta si sublima. Portretul insusi surprinde exact aceasta stare de imaculare in care se gasesc cele doua fapturi si cele doua contraste, accentul cazand cu precadere asupra Heloisei, (Adele Haenel), pentru ca ea se afla inaintea unei calatorii ce va schimba si altera tot normalul de pana atunci.
Propunerea cinematografica cu care Celine Sciamma vine in fata publicului e cea a unei tinere ce se vede folosita ca un obiect. O viata deja aranjata de catre terti, unde deciziile proprii nu intra in discutie. Este si motivul pentru care enigmaticu personaj se izoleaza de lume si nu vrea sa intre in normele acesteia. Refuza categoric sa pozeze pentru un obligatoriu portret de fata tocmai in ideea de a incalca canoanele timpului. Un protest inabusit in dancul unei fiinte ce simte ca e captiva in propria-i viata si care revoltaa devine vocala odata cu intrarea in decor a Mariannei, (Noemie Merlant), pictorita temerara, sigura pe ea, artist ce s-a incumetat sa reaizeze o munca la care esuasera alti iscusiti reprezentaanti in ale manuirii penelului.
Stapanul, pentru ca vorbim totusi de anii 1700 cand oamenii erau “inchiriati” sau chiar “cumparati pe viata” si angajatul cu norma intreaga, 24 ore din 24, asigura un raport zdrobitor in favoarea primului in scheletul de deschidere al operei. Nu la fel stau lucrurile cand acestei perechi i se confera valori de muza si artist. Totul se prabuseste si ponderea de putere se muta in mana celui ce creaza arta. Nu mai conteaza catusi de putin situatia, pozitia, statutul. Este puternic cel care imortalizeaza momentul pentru totdeauna. “Look at me” devine astfel scena in care simplificarile acestei ecuatii se simt cel mai pregnant. Din acel moment ramane clar cine detine initiativa si cine il va modela pe celalalt. Palpitatiile respectivei scene se accelereaza pana la cote dramatice. Inimile par ca vor sa sparga piepturile celor doua prezente feminine. Lucrurile nu doar ca se egaleaza intre persoane din punct de vedere al rangului dar e evident ca se intensifica pe plan emotional. Eroticul scenei ce nu contine nici macar o urma de nuditate, e greu de egalat de orice alta scena indiferent de cat vulgar ar contine in ea. Uniformizarea lumilor din care provin personajele e fin accentuata de Celine Sciamma printr-un artificiu extrem de inventiv cum e cel al introducerii celui de al 3-lea personaj feminin, un “intrus” in povestea pasionanta ce mistuie totul in cale, odata ce naratiunea avanseaza; Limpede pentru oricine ramane faptul ca intrusul e absolut necesar in procesul de sedimentare a iubirii dintre cele doua protagoniste, altfel totul risca sa se fi transformat intr-un soi de aventura ieftina. Servitoarea nu mai pare a mai fi cea care slujeste ci o prietena de familie, o ruda a aristocratei stapane si de aici deducem ca nu doar pasiunea ghideaza destinele ci si prietenia, adica increderea.
Actul de creatie are la fel ca tehnica ce se prezinta extrem de dibaci si corect din cate am inteles de la cunoscatori, conditiile sale esentiale reprezentate in film. O cerinta, cea mai importanta, un sinequa-non pentru un artist, si care in cazul de fata produce si fiorul de iubire, e ca acesta sa isi iubeasca arta, meseria; Sa ajunga a se indragosti de subiectul aflat in studiu. Lipsa acestui ingredient ce insufleteste o pictura in special, transforma prima tentativa de portret in ceva lipsit de sens, mort si inexpresiv. Doar privirea acestei monstruozitati pare de ajuns pentru a da fiori reci oricarui om ce inca mai e capabil sa simta emotia vietii. Reactia de groaza pe care Marianne o expreseaza atunci cand intoarce tabloul esuat al predecesorului coleg de breasla, pare desprinsa din cele mai infricosatoare cosmaruri pe care omul le poate avea.
Dar cum totul se reduce in lumea de acum,la fel ca atunci, la destine, ele, protagonistele trebuie sa se desparta odata pentru totdeauna.
In economia vietilor celor doua, cu siguranta ca portretul ramane liantul ce leaga vietile actuale de love story-ul din trecut. O fereastra spre o perioada traita la intensitate maxima si singura care te impiedica sa uiti. Vazandu-te in fiecare zi asa cum erai atunci, resimti fiecare emotie si clipa ramane vie pentru totdeauna. O mireasma anume, un chip, o trasatura abia perceptibila sau chiar o partitura muzicala cum e cea cantata in timpul concertului ce incheie filmul, te arunca in trecut si retraiesti cu aceeasi intensitata ca atunci clipele ce te-au marcat pe vecie. Un mare plus pentru misterul din final si pentru faptul ca regizoarea si ea femeie, stie sa evite contactul deloc recomandat dintre cele doua foste indragostite. Imediat mintea mia zburat la deceptia simtita atunci cand am revazut Cinema Paradiso cu a sa varianta extinsa.
Si totusi, povestea de dragoste ramane la o scara nesemnificativa pentru un public ce vrea sa isi asigure imersia in destinele eroinelor ce ii sunt propuse spre studiu, in era in care ele au trait. Putem cu greu sa incapem in povestea de dragoste, mult prea intima si privata. Intregul film devine pentru privitor ca un tablou pe care il poti admira de la distanta de securitate impusa de un muzeu. Nu am cum sa nu comprar, din nou, pelicula de fata cu o alta draga mie, macar la nivel de similaritate a prezentei artistului plastic in naratiune, si La Belle Noiseause a lui Rivette. Cat de personal era actul creational acolo. Cu cata maiestrie iti lasa Rivette impresia ca manuiesti pensula in locul lui Frenhofer. O diferenta colosala, de aceasta data in defavoarea cazului prezent aici, un cerc mic, izolatsi oarecum privat al istoriei regizoarei Sciamma.
Concluzie: Filmul devine o realizare portret, un tablou static a ceea ce se vrea transmis catre public. Pentru anumite persoane mai speciale, privirea acestei realizari se transforma intr-o experienta in sine. Pentru restul, cei simpli ca mine, Portretul unei Tinere Femei in Flacari ramane la nivel de poveste, o transpunere cu pensula pe panza de persoane distante despre care am aflat ca au existat, ca au trait o iubire ca in filme, ca au fost indragostite, intr-un timp trecut, pera departe pentru a mai influenta in prezent. Putin important cine sunt ele sau ce s-a ales de aceste destine. Ramanem doar cu lectia de viata si cu cele cateva stari pe care ni le-a produs relatarea existentei acestei istorisiri. Nota 7,28.
mary_katerine
pe 04 Februarie 2021 10:50
Un film superb, nu poti sa-l intelegi cu adevarat decat daca rezonezi cu personajele. Am fost sa-l vad de 2 ori cand l-au dat la un festival (prin 2019)
El_KaPpa
pe 28 Mai 2020 23:04
Dupa vizionarea acestui film pot spune ca stiu ce faceau fetele in perioada aia cand ramaneau singure acasa.
Lasand gluma la o parte, e un film care incepe foarte interesant si in prima parte mentine o stare de mister si de neliniste care curge excelent pe acele superbe meleaguri, inclusiv interactiunile si privirile dintre cele doua dau un aer aparte atmosferei. Apoi, in a doua parte, ceva se rupe odata cu plecarea mamei si din acel moment incepe sa se zbata in mediocritate , totul devine mai mult fortat si mult prea clar pentru un spectator ca mine. Singurul moment in care am mai simtit ca urmaresc ceva foarte bun a fost cadrul minunat de final.
In concluzie, un alt film care mi-a placut mult doar pe alocuri.
jonny17
pe 28 Februarie 2020 23:22
Vivaldi la final se aude bestial, dacă ai un sistem hi-fi, ridică nota cu un punct. Pt film trebuie să te înarmezi cu răbdare, monotonia e la ea acasă. Și primul film în care nu se fumează... aproape adevărat, nici nu mai țin minte când am văzut film fără fum, oare chiar există vreounul?. Bineînțeles că nota imdb e cam pe steroizi.
claudia_marta
pe 06 Ianuarie 2020 00:17
nicio dramă, niciun dialog. bine că amândouă îs frumoase, și niciuna grasă, la ce pretenții are, nicio autenticitate
Propunerea cinematografica cu care Celine Sciamma vine in fata publicului e cea a unei tinere ce se vede folosita ca un obiect. O viata deja aranjata de catre terti, unde deciziile proprii nu intra in discutie. Este si motivul pentru care enigmaticu personaj se izoleaza de lume si nu vrea sa intre in normele acesteia. Refuza categoric sa pozeze pentru un obligatoriu portret de fata tocmai in ideea de a incalca canoanele timpului. Un protest inabusit in dancul unei fiinte ce simte ca e captiva in propria-i viata si care revoltaa devine vocala odata cu intrarea in decor a Mariannei, (Noemie Merlant), pictorita temerara, sigura pe ea, artist ce s-a incumetat sa reaizeze o munca la care esuasera alti iscusiti reprezentaanti in ale manuirii penelului.
Stapanul, pentru ca vorbim totusi de anii 1700 cand oamenii erau “inchiriati” sau chiar “cumparati pe viata” si angajatul cu norma intreaga, 24 ore din 24, asigura un raport zdrobitor in favoarea primului in scheletul de deschidere al operei. Nu la fel stau lucrurile cand acestei perechi i se confera valori de muza si artist. Totul se prabuseste si ponderea de putere se muta in mana celui ce creaza arta. Nu mai conteaza catusi de putin situatia, pozitia, statutul. Este puternic cel care imortalizeaza momentul pentru totdeauna. “Look at me” devine astfel scena in care simplificarile acestei ecuatii se simt cel mai pregnant. Din acel moment ramane clar cine detine initiativa si cine il va modela pe celalalt. Palpitatiile respectivei scene se accelereaza pana la cote dramatice. Inimile par ca vor sa sparga piepturile celor doua prezente feminine. Lucrurile nu doar ca se egaleaza intre persoane din punct de vedere al rangului dar e evident ca se intensifica pe plan emotional. Eroticul scenei ce nu contine nici macar o urma de nuditate, e greu de egalat de orice alta scena indiferent de cat vulgar ar contine in ea. Uniformizarea lumilor din care provin personajele e fin accentuata de Celine Sciamma printr-un artificiu extrem de inventiv cum e cel al introducerii celui de al 3-lea personaj feminin, un “intrus” in povestea pasionanta ce mistuie totul in cale, odata ce naratiunea avanseaza; Limpede pentru oricine ramane faptul ca intrusul e absolut necesar in procesul de sedimentare a iubirii dintre cele doua protagoniste, altfel totul risca sa se fi transformat intr-un soi de aventura ieftina. Servitoarea nu mai pare a mai fi cea care slujeste ci o prietena de familie, o ruda a aristocratei stapane si de aici deducem ca nu doar pasiunea ghideaza destinele ci si prietenia, adica increderea.
Actul de creatie are la fel ca tehnica ce se prezinta extrem de dibaci si corect din cate am inteles de la cunoscatori, conditiile sale esentiale reprezentate in film. O cerinta, cea mai importanta, un sinequa-non pentru un artist, si care in cazul de fata produce si fiorul de iubire, e ca acesta sa isi iubeasca arta, meseria; Sa ajunga a se indragosti de subiectul aflat in studiu. Lipsa acestui ingredient ce insufleteste o pictura in special, transforma prima tentativa de portret in ceva lipsit de sens, mort si inexpresiv. Doar privirea acestei monstruozitati pare de ajuns pentru a da fiori reci oricarui om ce inca mai e capabil sa simta emotia vietii. Reactia de groaza pe care Marianne o expreseaza atunci cand intoarce tabloul esuat al predecesorului coleg de breasla, pare desprinsa din cele mai infricosatoare cosmaruri pe care omul le poate avea.
Dar cum totul se reduce in lumea de acum,la fel ca atunci, la destine, ele, protagonistele trebuie sa se desparta odata pentru totdeauna.
In economia vietilor celor doua, cu siguranta ca portretul ramane liantul ce leaga vietile actuale de love story-ul din trecut. O fereastra spre o perioada traita la intensitate maxima si singura care te impiedica sa uiti. Vazandu-te in fiecare zi asa cum erai atunci, resimti fiecare emotie si clipa ramane vie pentru totdeauna. O mireasma anume, un chip, o trasatura abia perceptibila sau chiar o partitura muzicala cum e cea cantata in timpul concertului ce incheie filmul, te arunca in trecut si retraiesti cu aceeasi intensitata ca atunci clipele ce te-au marcat pe vecie. Un mare plus pentru misterul din final si pentru faptul ca regizoarea si ea femeie, stie sa evite contactul deloc recomandat dintre cele doua foste indragostite. Imediat mintea mia zburat la deceptia simtita atunci cand am revazut Cinema Paradiso cu a sa varianta extinsa.
Si totusi, povestea de dragoste ramane la o scara nesemnificativa pentru un public ce vrea sa isi asigure imersia in destinele eroinelor ce ii sunt propuse spre studiu, in era in care ele au trait. Putem cu greu sa incapem in povestea de dragoste, mult prea intima si privata. Intregul film devine pentru privitor ca un tablou pe care il poti admira de la distanta de securitate impusa de un muzeu. Nu am cum sa nu comprar, din nou, pelicula de fata cu o alta draga mie, macar la nivel de similaritate a prezentei artistului plastic in naratiune, si La Belle Noiseause a lui Rivette. Cat de personal era actul creational acolo. Cu cata maiestrie iti lasa Rivette impresia ca manuiesti pensula in locul lui Frenhofer. O diferenta colosala, de aceasta data in defavoarea cazului prezent aici, un cerc mic, izolatsi oarecum privat al istoriei regizoarei Sciamma.
Concluzie: Filmul devine o realizare portret, un tablou static a ceea ce se vrea transmis catre public. Pentru anumite persoane mai speciale, privirea acestei realizari se transforma intr-o experienta in sine. Pentru restul, cei simpli ca mine, Portretul unei Tinere Femei in Flacari ramane la nivel de poveste, o transpunere cu pensula pe panza de persoane distante despre care am aflat ca au existat, ca au trait o iubire ca in filme, ca au fost indragostite, intr-un timp trecut, pera departe pentru a mai influenta in prezent. Putin important cine sunt ele sau ce s-a ales de aceste destine. Ramanem doar cu lectia de viata si cu cele cateva stari pe care ni le-a produs relatarea existentei acestei istorisiri. Nota 7,28.
Lasand gluma la o parte, e un film care incepe foarte interesant si in prima parte mentine o stare de mister si de neliniste care curge excelent pe acele superbe meleaguri, inclusiv interactiunile si privirile dintre cele doua dau un aer aparte atmosferei. Apoi, in a doua parte, ceva se rupe odata cu plecarea mamei si din acel moment incepe sa se zbata in mediocritate , totul devine mai mult fortat si mult prea clar pentru un spectator ca mine. Singurul moment in care am mai simtit ca urmaresc ceva foarte bun a fost cadrul minunat de final.
In concluzie, un alt film care mi-a placut mult doar pe alocuri.