O producție experiment, un puzzle căruia nu-i cunoașteți imaginea finală și nici nu aveți la dispoziție vreun indiciu despre cadrul complet pe care încercați să-l construiți piesă cu piesă, neavând nici cum să înțelegeți toate potrivirile și dedesubturile întregului exercițiu la care, voluntar sau nu, luați parte. Asta e, mai simplu spus, definiția scurtă a acestui film (dar e un film în adevăratul sens al cuvântului?). Andrzej Żuławski, un regizor cunoscut pentru avangardismul său — dar aici întrece orice măsură! — și comparat cu marii regizori europeni ai trecutului, își varsă aici toate trăirile dintr-un context personal dureros: divorțul. Divorțul, moment tulburător pentru regizor, ia aici toate formele posibile și e mascat de tot felul de metafore criptice, nebune și halucinante.
Personajele — Anna și Mark — sunt doi soți care se regăsesc în vuiet de furtună, imposibil să se mai poată apropia vreodată și indispuși la reconciliere. Mark — compus și construit de Sam Neil —, un oarecare spion, se întoarce acasă și e primit de o soție — interpretată aproape animalic și diavolesc de una din figurile iconice și seducătoare ale cinematografiei: Isabelle Adjani — înstrăinată și glacială în comportament. Coerența filmului e de scurtă durată, de la început și până la jumătatea filmului, moment în care totul se transformă complet într-o pânză prea groasă pentru a putea fi pătrunsă de ochii necunoscători ai celor — nepoftiți și nedoriți în conflictul dintre două hiene — din exterior. E, fără îndoială, un proiect personal și o formă de autoterapie sumbră a regizorului-autor.
Sincer să fiu, multe dintre scene par fără noimă și n-am avut cheia pentru a le descoperi sensul pur și profund, prin urmare am devenit indiferent și deconectat de la păruiala continuă dintre cele două personaje dezechilibrate. Iar filmul pare o compilație de momente și cadre împrăștiate pe un ecran care, la fel ca mine, nu știa dacă și le mai dorește aproape. E captivant, e copleșitor, de asemenea e și cutremurător, însă structura constant fragmentată și ambiguă a scenariului m-a obosit și mi-a dat impresia unei piese de teatru filmată.
E foarte simplu (și complicat): e o experiență intensă, captivantă, stranie, neplăcută, hipnotică, poate chiar respingătoare. Cu toate astea, valoarea filmului există și e palpabilă — asemenea unei pietre prețioase care te lovește de nicăieri în figură și te zdruncină o vreme, pe urmă, trecând căldura fierbinte a dorinței de revoltă și a răzbunării, să-ți dai seama de valoarea lucrului respectiv. Doar regizorul știe exact ce se ascunde în spatele fiecărui cadru, fiecărei scene, fiecărui țipăt macabru și a fiecărei contorsionări (prin actori) a sentimentului durerii, astfel că e important să știți că nu e un film convențional (ceea ce bănuiam, recunosc, însă și eu am fost prins pe nepregătite) și că trebuie privit cu alți ochi. Ăsta-i, de exemplu, și motivul pentru care, lucru la care decurg rar, am decis să nu notez filmul și să-l las să mă lămurească cu trecerea timpului sau după o altă vizionare în viitor.
• ?
Dragos.87
pe 21 August 2017 21:21
Un film dur care are o drama psihologica foarte incarcata.E foarte greu sa descrii un astfel de film pentru ca felul terifiant de un mod realistic,face parte din viata.Filmul reda foarte amanuntit deteriorarea unei canicii si modul accelerat in care ia amploare.Are un subiect pe care multi nu il vor agrea pentru ca sunt lucruri care te pot afecta emotional.
CocosulBogdi
pe 24 Ianuarie 2015 17:25
Este bun....Sub asteptarile mele,dar bun...........................................
aayana
pe 12 Septembrie 2014 02:18
Reacțiile mele pe tot parcursul filmului erau ca strigările la licitație: ăsta e cel mai dubios film văzut vreodată. Ba este cel mai caraghios. Ba este absurd. Ba nu are sens, exagerează. Până-n final când am zis: wow, mult i-a trebut să ajungă aici? Și de ce tocmai pe calea asta? Dar să nu despicăm originalitatea regizorului în patru. Omul transmite un mesaj puternic despre alienarea în cuplu, dusă chiar până la o alienare mintală. De menționat faptul că filmul a fost realizat într-o perioadă în care Zulawski se afla în plin proces de divorț.
Recunosc, nu sunt un mare fan al filmelor horror. De altfel, filmul nu poate fi încadrat în niciuna dintre categoriile tradiționale. Nu este nici călare, nici pe jos. Este doar o dramă isteață, cu ceva sânge care mânjește ecranul și pretenții de film cult. Isabelle Adjani urma să câștige în 1981 premiul Cannes pentru cea mai bună actriță.
Possession are câteva merite paradoxale. Vorbește despre îngerul și demonul dintr-un om, despre aparențe și subconștient, ideal versus real, moarte și renaștere, sacrificii.
Anna hotărăște să divorțeze de Mark. Din acel moment ieșirile ei misterioase te vor scoate din sărite și totodată îți vor alimenta curiozitatea. Mark trece printr-un amalgam de stări: disperare, neacceptare, automutilare, răzbunare, îngenunchere. Filmul te va ține într-o ceață continuă. În primă fază Anna îl înșală pe Mark cu un Guru Bivolaru, un tip cu cămașa deschisă până la buric și bronzat ca să fie la modă pentru vârsta lui. Apoi guru se împrietenește cu soțul Annei, dispărută ea știe unde.
Spectatorul va fi cu siguranță pierdut pe culoarele disperării prin care trec personajele. Dacă nu pierdut, atunci confuz sau iritat. Anna apare în două versiuni. Odată trece prin criza omului care atunci când este în punctul A vrea să fie în punctul B. Iar din punctul B înapoi la A. Această pendulare emoțională pare a fi nevoia ei de a restabili o conexiune, de a construi ceva ce s-a dărâmat cine știe cum. Credința și cu Șansa sunt într-o strânsă legătură dar numai Credința trebuie îngrijită pentru ca cealaltă să supraviețuiască. Mai exact, zice ea: What I miscarried there was sister Faith, and what was left is sister Chance. So I had to take care of my faith to protect it. A doua versiune este Anna cea blândă și iubitoare, perfectă.
Filmul merită văzut numai dacă vrei ceva nemaiîntâlnit. Este o experiență bulversantă și chiar unică iar asta-l face memorabil. În rest, dă senzația unei repetiții la o piesă de teatru în care actorii recită mecanic niște replici.
cosmin_kedii
pe 02 Noiembrie 2013 09:29
un film mare pentru fanii de groază ,povestea cu toate acestea este un pic banală , dar în general marile avantaje sunt din cauza actorilor Adjani și Neill care au un joc foarte bun
Iulidesprefilme
pe 02 Februarie 2013 13:09
Chipul angelic al Isabellei Adjani ascunde un caracter diavolesc...
Personajele — Anna și Mark — sunt doi soți care se regăsesc în vuiet de furtună, imposibil să se mai poată apropia vreodată și indispuși la reconciliere. Mark — compus și construit de Sam Neil —, un oarecare spion, se întoarce acasă și e primit de o soție — interpretată aproape animalic și diavolesc de una din figurile iconice și seducătoare ale cinematografiei: Isabelle Adjani — înstrăinată și glacială în comportament. Coerența filmului e de scurtă durată, de la început și până la jumătatea filmului, moment în care totul se transformă complet într-o pânză prea groasă pentru a putea fi pătrunsă de ochii necunoscători ai celor — nepoftiți și nedoriți în conflictul dintre două hiene — din exterior. E, fără îndoială, un proiect personal și o formă de autoterapie sumbră a regizorului-autor.
Sincer să fiu, multe dintre scene par fără noimă și n-am avut cheia pentru a le descoperi sensul pur și profund, prin urmare am devenit indiferent și deconectat de la păruiala continuă dintre cele două personaje dezechilibrate. Iar filmul pare o compilație de momente și cadre împrăștiate pe un ecran care, la fel ca mine, nu știa dacă și le mai dorește aproape. E captivant, e copleșitor, de asemenea e și cutremurător, însă structura constant fragmentată și ambiguă a scenariului m-a obosit și mi-a dat impresia unei piese de teatru filmată.
E foarte simplu (și complicat): e o experiență intensă, captivantă, stranie, neplăcută, hipnotică, poate chiar respingătoare. Cu toate astea, valoarea filmului există și e palpabilă — asemenea unei pietre prețioase care te lovește de nicăieri în figură și te zdruncină o vreme, pe urmă, trecând căldura fierbinte a dorinței de revoltă și a răzbunării, să-ți dai seama de valoarea lucrului respectiv. Doar regizorul știe exact ce se ascunde în spatele fiecărui cadru, fiecărei scene, fiecărui țipăt macabru și a fiecărei contorsionări (prin actori) a sentimentului durerii, astfel că e important să știți că nu e un film convențional (ceea ce bănuiam, recunosc, însă și eu am fost prins pe nepregătite) și că trebuie privit cu alți ochi. Ăsta-i, de exemplu, și motivul pentru care, lucru la care decurg rar, am decis să nu notez filmul și să-l las să mă lămurească cu trecerea timpului sau după o altă vizionare în viitor.
• ?
Recunosc, nu sunt un mare fan al filmelor horror. De altfel, filmul nu poate fi încadrat în niciuna dintre categoriile tradiționale. Nu este nici călare, nici pe jos. Este doar o dramă isteață, cu ceva sânge care mânjește ecranul și pretenții de film cult. Isabelle Adjani urma să câștige în 1981 premiul Cannes pentru cea mai bună actriță.
Possession are câteva merite paradoxale. Vorbește despre îngerul și demonul dintr-un om, despre aparențe și subconștient, ideal versus real, moarte și renaștere, sacrificii.
Anna hotărăște să divorțeze de Mark. Din acel moment ieșirile ei misterioase te vor scoate din sărite și totodată îți vor alimenta curiozitatea. Mark trece printr-un amalgam de stări: disperare, neacceptare, automutilare, răzbunare, îngenunchere. Filmul te va ține într-o ceață continuă. În primă fază Anna îl înșală pe Mark cu un Guru Bivolaru, un tip cu cămașa deschisă până la buric și bronzat ca să fie la modă pentru vârsta lui. Apoi guru se împrietenește cu soțul Annei, dispărută ea știe unde.
Spectatorul va fi cu siguranță pierdut pe culoarele disperării prin care trec personajele. Dacă nu pierdut, atunci confuz sau iritat. Anna apare în două versiuni. Odată trece prin criza omului care atunci când este în punctul A vrea să fie în punctul B. Iar din punctul B înapoi la A. Această pendulare emoțională pare a fi nevoia ei de a restabili o conexiune, de a construi ceva ce s-a dărâmat cine știe cum. Credința și cu Șansa sunt într-o strânsă legătură dar numai Credința trebuie îngrijită pentru ca cealaltă să supraviețuiască. Mai exact, zice ea: What I miscarried there was sister Faith, and what was left is sister Chance. So I had to take care of my faith to protect it. A doua versiune este Anna cea blândă și iubitoare, perfectă.
Filmul merită văzut numai dacă vrei ceva nemaiîntâlnit. Este o experiență bulversantă și chiar unică iar asta-l face memorabil. În rest, dă senzația unei repetiții la o piesă de teatru în care actorii recită mecanic niște replici.