Powaqqatsi (1988)

E oarecum amuzant să vezi că nu o pictură rupestră, nu un papirus îngălbenit de vreme ori vreun haiku scrijelit pe-o latură de stîncă, ci tocmai un film din 1988, care n-ar fi putut exista fără civilizația tehnico-științifică de tip occidental, este cel ce o diabolizează pe aceasta, și încă în timp ce face (inclusiv din avion) elogiul unei lumi pretehnologice, în care meseriile și-au păstrat caracterul tradițional (sau doar rudimentar), oamenii de toate rasele (dar nu și albii, cu toate că regizorul e italo-american) respectă natura și în care spiritualitatea (dar nu și cea creștină, cu toate că regizorul a cochetat mulți ani cu monahismul) este la ea acasă. Însă filmul e bine făcut, cu destule momente inspirate, imaginile nu sînt (doar) de tip Discovery și National Geographic, muzica lui Philip Glass este chiar a lui, astfel că lui Powaqqatsi i se poate ierta benigna impostură, mai ales că indienii Hopi (din a căror limbă provine cuvîntul ce dă titlul filmului) sînt niște tipi realmente simpatici - și chiar mai mult de atît.