Părerea criticului
Una dintre cele mai iubite francize în anii '90, Power Rangers se reinventează pentru o nouă generaţie, aducând pe ecrane câteva personaje populare. Rezultatul pare mai potrivit pentru publicul adolescent decât pentru cel matur, dar - pe lângă ceea ce studourile producătoare probabil consideră atuul principal al filmului, efectele speciale - Power Rangers ar trebui să se laude şi cu un mesaj în stare să sensibilizeze toate generaţiile. Filmul nu-şi depăşeşte însă statutul de blockbuster "cu reţetă" şi, din păcate, reţetă a fost des folosită în ultimele decenii şi este prin urmare familiară.
După ce imaginează o istorie alternativă a Terrei (meteoritul care ucide dinozaurii a fost activat de Zordon, un Power Ranger preistoric, pentru a distruge un trădător din echipă), filmul ne poartă în zilele noastre, într-un mic orăşel american unde câţiva elevi de liceu dau de bucluc. Ne înecăm câteva zeci de minute în nelinişti şi răzvrătiri adolescentine, dar iată că în sfârşit Jason (Dacre Montogmery), Kimberly (Naomi Scott), Billy (RJ Cyler), Trini (Becky G) şi Zack (Ludi Lin) sunt recunoscuţi de celebrele cristale multicolore şi acceptă provocarea de a deveni noua echipă Power Rangers. Exact la ţanc, pentru că ameninţarea e aproape: trădătoarea Rita Repulsa (Elizabeth Banks, atât de exagerată încât mai că fură toate scenele) revine la viaţă pentru a-şi împlini destinul, acela de a distruge viaţa pe Terra.
Filmul suferă masiv din cauza "sindromului John Carter" (o altă victimă recentă este Ghost in the Shell) şi anume un subiect ataşant, poate chiar revoluţionar la lansare, dar canibalizat la nesfârşit în deceniile scurse de la perioada de glorie. Rezultatul este o poveste prea familiară şi previzibilă pentru public şi o dilemă insurmontabilă pentru scenarişti specializaţi în astfel de resuscitări cinematografice: să schimbi subiectul trădând astfel spiritul original al filmului, dar aducând pe ecrane o aventură inedită, sau să rămăi fidel sursei, cu riscul de a nu supăra, dar nici surprinde.
Soluţiile găsite de scenaristul John Gatins (nominalizare la Oscar pentru Flight şi răspunzător de ideea din spatele lui Kong: Skull Island) au cele mai bune intenţii - un personaj autist, altul care îşi discută preferinţele sexuale, dar atâta tot: povestea tot naşte vaga senzaţie că urmăreşti un vechi episod de serial TV, chiar dacă bugetul e de câteva zeci de ori mai mare.
Ce salvează Power Rangers nu sunt efectele speciale, ci un mesaj ataşant care ar fi adoptat şi înţeles de toate generaţiile, chiar dacă publicul-ţintă al filmului sunt copiii şi adolescenţii. Într-o perioadă în care individualismul şi spiritul de lider sunt încurajate până la limita problemelor psihologice şi sabotarea relaţiilor interumane, Power Rangers invită ego-ul să facă un pas în spate şi propune o abordare de tip "împreună": îmi sunt suficient singur, dar împreună o să fie... awesome! Este unul dintre cele mai sănătoase şi încurajatoare mesaje lansate vreodată de un blockbuster pentru adolescenţi şi bine ar fi ca acesta să fie însuşit de cât mai mulţi dintre spectatorii filmului.
Eficienţa acestui mesaj este ajutată şi de faptul că studiourile Lionsgate nu au fost victimele răspânditei obsesii pentru staruri atunci când şi-au ales actorii. Poate că cei cinci nu sunt toţi debutanţi, dar cu siguranţă sunt nişte feţe proaspete, fără niciun "bagaj" care să le împiedice să arate vulnerabilitatea unor personaje aflate în momentul unor alegeri cu bătaie lungă. Acestea fac ca eroii să fie mult mai convingători atunci când sunt ei înşişi, neprotejaţi de costumele lor colorate din plastic indestructibil.
După ce imaginează o istorie alternativă a Terrei (meteoritul care ucide dinozaurii a fost activat de Zordon, un Power Ranger preistoric, pentru a distruge un trădător din echipă), filmul ne poartă în zilele noastre, într-un mic orăşel american unde câţiva elevi de liceu dau de bucluc. Ne înecăm câteva zeci de minute în nelinişti şi răzvrătiri adolescentine, dar iată că în sfârşit Jason (Dacre Montogmery), Kimberly (Naomi Scott), Billy (RJ Cyler), Trini (Becky G) şi Zack (Ludi Lin) sunt recunoscuţi de celebrele cristale multicolore şi acceptă provocarea de a deveni noua echipă Power Rangers. Exact la ţanc, pentru că ameninţarea e aproape: trădătoarea Rita Repulsa (Elizabeth Banks, atât de exagerată încât mai că fură toate scenele) revine la viaţă pentru a-şi împlini destinul, acela de a distruge viaţa pe Terra.
Filmul suferă masiv din cauza "sindromului John Carter" (o altă victimă recentă este Ghost in the Shell) şi anume un subiect ataşant, poate chiar revoluţionar la lansare, dar canibalizat la nesfârşit în deceniile scurse de la perioada de glorie. Rezultatul este o poveste prea familiară şi previzibilă pentru public şi o dilemă insurmontabilă pentru scenarişti specializaţi în astfel de resuscitări cinematografice: să schimbi subiectul trădând astfel spiritul original al filmului, dar aducând pe ecrane o aventură inedită, sau să rămăi fidel sursei, cu riscul de a nu supăra, dar nici surprinde.
Soluţiile găsite de scenaristul John Gatins (nominalizare la Oscar pentru Flight şi răspunzător de ideea din spatele lui Kong: Skull Island) au cele mai bune intenţii - un personaj autist, altul care îşi discută preferinţele sexuale, dar atâta tot: povestea tot naşte vaga senzaţie că urmăreşti un vechi episod de serial TV, chiar dacă bugetul e de câteva zeci de ori mai mare.
Ce salvează Power Rangers nu sunt efectele speciale, ci un mesaj ataşant care ar fi adoptat şi înţeles de toate generaţiile, chiar dacă publicul-ţintă al filmului sunt copiii şi adolescenţii. Într-o perioadă în care individualismul şi spiritul de lider sunt încurajate până la limita problemelor psihologice şi sabotarea relaţiilor interumane, Power Rangers invită ego-ul să facă un pas în spate şi propune o abordare de tip "împreună": îmi sunt suficient singur, dar împreună o să fie... awesome! Este unul dintre cele mai sănătoase şi încurajatoare mesaje lansate vreodată de un blockbuster pentru adolescenţi şi bine ar fi ca acesta să fie însuşit de cât mai mulţi dintre spectatorii filmului.
Eficienţa acestui mesaj este ajutată şi de faptul că studiourile Lionsgate nu au fost victimele răspânditei obsesii pentru staruri atunci când şi-au ales actorii. Poate că cei cinci nu sunt toţi debutanţi, dar cu siguranţă sunt nişte feţe proaspete, fără niciun "bagaj" care să le împiedice să arate vulnerabilitatea unor personaje aflate în momentul unor alegeri cu bătaie lungă. Acestea fac ca eroii să fie mult mai convingători atunci când sunt ei înşişi, neprotejaţi de costumele lor colorate din plastic indestructibil.
