Părerea criticului
La 28 de ani de la lansarea filmului Ce vrăji mai fac fetele, bazat pe seria omonimă de cărți a lui Alice Hoffman, Sandra Bullock și Nicole Kidman se reîntorc în rolurile surorilor Sally și Gillian Owens pentru o continuare. Cu ele împart ecranul Joey King și Maisie Williams în interpretarea lui Kylie și Antonia, fetele lui Sally și ale primului său soț, ajunse la adolescență. Cu Susanne Bier (Bird Box) aflată la cârma regizorală, comedia romantică cu accente fantastice ar fi avut toate șansele să se ridice peste nivelul producției originale, însă nici măcar nu se apropie - nu că prima ar fi fost vreo capodoperă.
După ce moare subit Gary, al doilea soț al lui Sally, se dovedește că blestemul familiei nu a fost rupt datorită căsătoriei lor. În consecință, aceasta își reneagă moștenirea: face o înțelegere cu Gillian că nu vor mai folosi magia și că vor ascunde fetelor faptul că provin dintr-o familie de vrăjitoare. Însă atunci când Kylie se îndrăgostește mult prea puternic de prietenul ei Gideon (Xolo Maridueña) și începe să îl iubească, el e lovit de o mașină și ajunge în comă - interesant că se activează atât de repede cărăbușul morții acum, având în vedere că în trecut bărbații familiei mureau la câțiva ani de zile după căsătorie. Fetele realizează că blestemul de care auzeau în copilărie există cu adevărat și sunt determinate să îl rupă odată și pentru totdeauna.
Dar asta e mai ușor de zis decât de făcut. Pentru a duce la îndeplinire o provocare atât de mare, vor avea nevoie de puțin ajutor și chiar sacrificiu din partea celor mai înțelepte vrăjitoare din familie, mătușile Jet (Dianne Wiest) și Franny (Stockard Channing), de o carte de magie neagră apărută convenabil în librăria lui Sally și de ghidajul unor bărbați în care nu pot avea încredere. Dar cel mai mult va conta curajul de a-și înfrunta istoria generațională și a descoperi secretele ascunse ce zac în inima ei și le afectează prezentul.
Cum spuneam, nici primul film nu a excelat în vreun fel în ce privește execuția, deși a rămas în memoria colectivă ca un cult classic. Totuși, s-a bucurat de un fir narativ considerabil mai original și imprevizibil. Aș fi putut aprecia că scenariștii noii producții au încercat să ofere o altă direcție poveștii în loc să o recicleze pe cea veche, cum se întâmplă în cazul multor continuări, dacă această direcție nu ar fi fost identică cu cea a oricărui film de aventură din ultima perioadă: personajul principal are un scop nobil, dă de pericol, antagonistul are un discurs generic despre frustrările lui și cum va distruge eroii/lumea, altcineva vine în ajutorul protagonistului și împreună reușesc să biruie într-o bătălie finală. Totul dat mură în gură, totul explicat ca la proști.
Ce vrăji mai fac fetele 2 se dorește a fi un pic din toate: romantic, comic, plin de acțiune, poate chiar puțin înfricoșător - dar în cele din urmă nu e nimic. Doar o carapace goală a peisajului cinematografic dinaintea lui, cu multe scene și dialoguri de umplutură. De mult timp nu am mai văzut un film atât de plictisitor și lipsit de suflet. Și e cu atât mai dureros cu cât distribuția și regizoarea au atât de mult talent. Câteva poante hazlii, dinamica autentică dintre surori, estetica iconică, interpretările actoricești reușite și apariția cântecului „the cure” de la Olivia Rodrigo îl salvează de la un fiasco complet. Însă un lucru e clar: așa se întâmplă când nostalgia primează în detrimentul calității, iar filmele cu scenarii scheletice capitalizează pe baza unui succes anterior, fără prea mare efort - un fenomen cinematografic tot mai des întâlnit, din păcate.
După ce moare subit Gary, al doilea soț al lui Sally, se dovedește că blestemul familiei nu a fost rupt datorită căsătoriei lor. În consecință, aceasta își reneagă moștenirea: face o înțelegere cu Gillian că nu vor mai folosi magia și că vor ascunde fetelor faptul că provin dintr-o familie de vrăjitoare. Însă atunci când Kylie se îndrăgostește mult prea puternic de prietenul ei Gideon (Xolo Maridueña) și începe să îl iubească, el e lovit de o mașină și ajunge în comă - interesant că se activează atât de repede cărăbușul morții acum, având în vedere că în trecut bărbații familiei mureau la câțiva ani de zile după căsătorie. Fetele realizează că blestemul de care auzeau în copilărie există cu adevărat și sunt determinate să îl rupă odată și pentru totdeauna.
Dar asta e mai ușor de zis decât de făcut. Pentru a duce la îndeplinire o provocare atât de mare, vor avea nevoie de puțin ajutor și chiar sacrificiu din partea celor mai înțelepte vrăjitoare din familie, mătușile Jet (Dianne Wiest) și Franny (Stockard Channing), de o carte de magie neagră apărută convenabil în librăria lui Sally și de ghidajul unor bărbați în care nu pot avea încredere. Dar cel mai mult va conta curajul de a-și înfrunta istoria generațională și a descoperi secretele ascunse ce zac în inima ei și le afectează prezentul.
Cum spuneam, nici primul film nu a excelat în vreun fel în ce privește execuția, deși a rămas în memoria colectivă ca un cult classic. Totuși, s-a bucurat de un fir narativ considerabil mai original și imprevizibil. Aș fi putut aprecia că scenariștii noii producții au încercat să ofere o altă direcție poveștii în loc să o recicleze pe cea veche, cum se întâmplă în cazul multor continuări, dacă această direcție nu ar fi fost identică cu cea a oricărui film de aventură din ultima perioadă: personajul principal are un scop nobil, dă de pericol, antagonistul are un discurs generic despre frustrările lui și cum va distruge eroii/lumea, altcineva vine în ajutorul protagonistului și împreună reușesc să biruie într-o bătălie finală. Totul dat mură în gură, totul explicat ca la proști.
Ce vrăji mai fac fetele 2 se dorește a fi un pic din toate: romantic, comic, plin de acțiune, poate chiar puțin înfricoșător - dar în cele din urmă nu e nimic. Doar o carapace goală a peisajului cinematografic dinaintea lui, cu multe scene și dialoguri de umplutură. De mult timp nu am mai văzut un film atât de plictisitor și lipsit de suflet. Și e cu atât mai dureros cu cât distribuția și regizoarea au atât de mult talent. Câteva poante hazlii, dinamica autentică dintre surori, estetica iconică, interpretările actoricești reușite și apariția cântecului „the cure” de la Olivia Rodrigo îl salvează de la un fiasco complet. Însă un lucru e clar: așa se întâmplă când nostalgia primează în detrimentul calității, iar filmele cu scenarii scheletice capitalizează pe baza unui succes anterior, fără prea mare efort - un fenomen cinematografic tot mai des întâlnit, din păcate.
