Părerea criticului
Predator: Badlands nu este un film prost. Are aventură, secvenţe de luptă reuşite şi câteva răsturnări de situaţie care te iau prin surprindere. În acelaşi timp, Badlands este mai puţin un film în spiritul Predator şi unul mai mult în spiritul filmelor generice cu aventuri Disney, în care eroul reticent învaţă pe propria piele miezul vechiului dicton "când eşti singur călătoreşti repede, dar când eşti însoţit călătoreşti departe".
După ce a împrospătat franciza cu Prey, un film a cărui acţiune are loc la începutul secolului 18, când o tânără comanşă, Naru (Amber Mindhunter) se dovedeşte a fi o pradă dificilă pentru un Predator solitar, Dan Trachtenberg schimbă complet datele problemei: transformă celebrul antagonist în protagonist şi pretinde de la public să ţină cu acesta. Eroul, Dek (interpretat de neo-zeelandezul Dimitrius Schuster-Koloamatangi), este respins de clanul său şi ajunge pe planeta Genna, unde începe să vâneze un Kalisk, o creatură legendară de care le e frică tuturor semenilor săi.
Toate bune şi frumoase, doar că lui Dek i se alătură mai întâi Thia, un android produs de celebra corporaţie Weyland-Yutani din seria Alien, dar şi o creatură prietenoasă, pe care cei doi tovarăşi o numesc Bud. Desigur, Predatorul este abraziv şi îşi consideră companionii simple unelte în atingerea scopului său, dar va descoperi curând că a le accepta ajutorul este singura cale de supravieţuire.
Din păcate povestea este complet generică, iar Badlands devine echivalentul celui mai nou film Alien, Romulus, cu o mare diferenţă: dacă în Romulus regizorul şi scenaristul Fede Álvarez reciclează şi reambalează eficient frânturi din alte filme Alien, Badlands reciclează frânturi din... basmele ecranizate de Disney.
În primele scene îl vedem pe Dek înfruntându-şi tatăl, pe Njohrr, care consideră că fiul său este prea slab pentru clanul său şi că trebuie executat fără ezitare. Ar putea fi o premisă bună, dar acest conflict se citeşte mai degrabă ca unul dintre cele mai celebre conflicte din animaţiile şi serialele Disney, anume cel dintre Regina cea Rea şi fiica sa vitregă, Albă ca Zăpada. Ca şi în ecranizarea după popularul basm german cules de fraţii Grimm, Dek trebuie să-şi părăsească locul de baştină, să înfrunte primejdii, să lege alianţe şi să-şi înveţe lecţiile, ajungând într-un final să-şi merite statutul de lider al comunităţii sale.
Cum spuneam, Badlands nu este un film prost şi probabil că cei mai mulţi spectatori vor fi încântaţi de această aventură violentă de pe o planetă îndepărtată, unde până şi cele mai banale elemente pot ascunde ameninţări letale. Totuşi, când ieşi din sală nu simţi că ai văzut un film Predator, ci unul generic cu un erou nevoit să-şi bifeze provocările ca pe nişte paşi din jocul Comoara lui Piticot. Practic însăşi esenţa francizei, anume înfăţişarea Predatorului drept Străinul suprem, o creatură care se foloseşte de tehnologii avansate pentru a ucide fără milă, obligând oponenţii umani să dispună de curaj, inventivitate şi ingeniozitate pentru a scăpa cu viaţă, este complet denaturată aici.
Şi mai deranjează ceva la Badlands: Dek arată ieftin, ca un costum pe care îl închiriezi pentru o petrecere de Halloween şi apoi îl arunci, dar cumva Disney şi Trachtenberg se aşteaptă să privim timp de 107 minute această grămadă de cauciuc şi să fim încântaţi. Nu câştigă puncte nici 3D-ul şi poate că spectatorii ar trebui să aleagă versiunea 2D, care este şi ea proiectată în cinematografe. La sfârşit, ochii le vor mulţumi.
După ce a împrospătat franciza cu Prey, un film a cărui acţiune are loc la începutul secolului 18, când o tânără comanşă, Naru (Amber Mindhunter) se dovedeşte a fi o pradă dificilă pentru un Predator solitar, Dan Trachtenberg schimbă complet datele problemei: transformă celebrul antagonist în protagonist şi pretinde de la public să ţină cu acesta. Eroul, Dek (interpretat de neo-zeelandezul Dimitrius Schuster-Koloamatangi), este respins de clanul său şi ajunge pe planeta Genna, unde începe să vâneze un Kalisk, o creatură legendară de care le e frică tuturor semenilor săi.
Toate bune şi frumoase, doar că lui Dek i se alătură mai întâi Thia, un android produs de celebra corporaţie Weyland-Yutani din seria Alien, dar şi o creatură prietenoasă, pe care cei doi tovarăşi o numesc Bud. Desigur, Predatorul este abraziv şi îşi consideră companionii simple unelte în atingerea scopului său, dar va descoperi curând că a le accepta ajutorul este singura cale de supravieţuire.
Din păcate povestea este complet generică, iar Badlands devine echivalentul celui mai nou film Alien, Romulus, cu o mare diferenţă: dacă în Romulus regizorul şi scenaristul Fede Álvarez reciclează şi reambalează eficient frânturi din alte filme Alien, Badlands reciclează frânturi din... basmele ecranizate de Disney.
În primele scene îl vedem pe Dek înfruntându-şi tatăl, pe Njohrr, care consideră că fiul său este prea slab pentru clanul său şi că trebuie executat fără ezitare. Ar putea fi o premisă bună, dar acest conflict se citeşte mai degrabă ca unul dintre cele mai celebre conflicte din animaţiile şi serialele Disney, anume cel dintre Regina cea Rea şi fiica sa vitregă, Albă ca Zăpada. Ca şi în ecranizarea după popularul basm german cules de fraţii Grimm, Dek trebuie să-şi părăsească locul de baştină, să înfrunte primejdii, să lege alianţe şi să-şi înveţe lecţiile, ajungând într-un final să-şi merite statutul de lider al comunităţii sale.
Cum spuneam, Badlands nu este un film prost şi probabil că cei mai mulţi spectatori vor fi încântaţi de această aventură violentă de pe o planetă îndepărtată, unde până şi cele mai banale elemente pot ascunde ameninţări letale. Totuşi, când ieşi din sală nu simţi că ai văzut un film Predator, ci unul generic cu un erou nevoit să-şi bifeze provocările ca pe nişte paşi din jocul Comoara lui Piticot. Practic însăşi esenţa francizei, anume înfăţişarea Predatorului drept Străinul suprem, o creatură care se foloseşte de tehnologii avansate pentru a ucide fără milă, obligând oponenţii umani să dispună de curaj, inventivitate şi ingeniozitate pentru a scăpa cu viaţă, este complet denaturată aici.
Şi mai deranjează ceva la Badlands: Dek arată ieftin, ca un costum pe care îl închiriezi pentru o petrecere de Halloween şi apoi îl arunci, dar cumva Disney şi Trachtenberg se aşteaptă să privim timp de 107 minute această grămadă de cauciuc şi să fim încântaţi. Nu câştigă puncte nici 3D-ul şi poate că spectatorii ar trebui să aleagă versiunea 2D, care este şi ea proiectată în cinematografe. La sfârşit, ochii le vor mulţumi.
