Părerea criticului
"Predators" - Ce rămâne după recviem?
Rudimentar, plicticos, inutil
Problema cu francizele SF e că-i greu să găseşti încontinuu idei inedite dar şi solide, care să le "ţină". Cel mai simptomatic a fost radiografiată involuţia asta la "Planet of the Apes", serial marcat de jaloanele: 1) capodoperă a genului, 2) film mediocru, 3) film slab dar privibil, 4) catastrofă; 5) labă tristă. Însă chiar şi unele seriale care au rezistat mai onorabil au manifestat aeeaşi boală: seminalul "Alien" s-a susţinut nu la nivel de serial SF, ci de acţiune - preluat excelent de Cameron, ce-i drept, şi bine de Fincher, până la rateul lui Jeunet care, culmea, se scremea să inventeze iar nişte idei SF, şi dădea cu stângu-n dreptu' ceva de nu se poate! Un caz aparte a fost "Terminator", unde continuarea a întrecut originalul, dintr-un motiv cât se poate de simplu: inversarea echilibrului! Dacă primul fusese în primul rând un film de acţiune cu motivaţie SF, în al doilea dezvoltarea ideilor SF a trecut în prim plan (ce-i drept, nici serialul ăsta n-a scăpat de răhăţirea iremediabilă, cu clisma III şi voma IV). Şi am putea s-o ţinem aşa pân-la loc comanda. Rareori se întâmplă miracole ca-n "Dune" (opera scrisă, nu filmele, că-n alea nu s-au văzut nici un fel de miracole), unde universul SF creat de autor să fie atât de bogat, complex şi viu, încât să poată zămisli la nesfârşit idei valide. Ca simplu exerciţiu (căci proiectul nu s-a finalizat niciodată), acum vreo cincisprezece ani clocisem un serial de bandă desenată SF - o saga pe o planetă imaginară; ca să nu moară prematur, am început prin a construi acel univers, cât de coerent mă ducea mintea, mulgându-l de toate dezvoltările posibile în conformitate cu legile sale proprii - din care, în primul episod, apăreau cam 5%; pe celelalte le păstram pentru mai târziu, în momentele când aş fi simţit că acţiunea şi mai ales contextul SF dădeau semne de oboseală (dar nu fără a le amorsa din timp, prin mici referiri pasagere, ca să nu pară scoase din burtă la vremea respectivă).
Serialul "Predator" e la rândul lui un exemplu semnificativ în acest sens. Primul film (1987, John McTiernan) era un mariaj perfect echilibrat între SF şi acţiune. Deşi cea din urmă fusese motivaţia principală, iar premisa SF (Jim şi John Thomas) servea doar la susţinerea ei, şi aceasta la rândul ei era ingenioasă şi substanţială. "Predator 2" (1990), mai slab dar totuşi acceptabil ca film de acţiune (Stephen Hopkins fiind un bun narator), nu mai aducea nimic nou în plan SF, cu excepţia câtorva dezvoltări minore la nivel de detaliu (cum, de fapt, se întâmplă de cele mai multe ori în asemenea cazuri). În mod surprinzător, nimeni nu s-a repezit să terfelească franciza prin noi sechele, până în 2004 când, stimulat de popularitatea benzilor desenate, a jocurilor video şi a action-toys-urilor (mai am şi-acum prin debara doi predatori şi doi alieni, de când era Collins mic) care măritaseră cele două subiecte, Paul W.S. Anderson a scos "AVP: Alien Versus Predator", un hibrid comme-ci comme-ça, şi mai apăsat pe partea acţiunii, şi mai subţiratic pe cea SF - unde marele trouvaille (sau "găselniţă", cum zic românaşii noştri care nu ştiu că asta-nseamnă "omidă") era, ce să vezi, pelteaua paleoastronautică a identificării predatorilor cu zeităţile civilizaţiilor arhaice din America Centrală şi de Sud (noroc că Anderson ştia să povestească). Iar componenta SF a fost asasinată complet (pe lângă cea de action movie măcar cinstit, care agoniza alături), în dezastrul "AVPR (nu "Asociaţia Vitelor Politice din România, ci): Alien Versus Predator - Requiem" (2007), scris de Shane Salerno şi motorizat de Colin şi Greg Strause.
Sub toate aceste auspicii, era clar că noul "Predators" nu mirosea deloc a bine, oricât se anunţa el a fi făcut de Nimród Antal, un californian care din 1991 s-a întors în Ungaria strămoşească, iar lumea-l vorbeşte de bine în general. Necazul, însă, pleacă nu de la Antal, ci de la Alex Litvak şi Michael Finch, doi băieţi isteţi care s-au gândit să pună şi ei mâna pe lopeţi şi să scrie primul scenăriuţ din viaţa lor. Scenăriuţ mai prostuţ rar am mai văzuţ - văzut, pardon. E şchiop din prima: dacă un număr de "predatori" de pe Pământ (luptători de elită, mercenari, etc.) sunt răpiţi şi lepădaţi pe altă planetă, ca să se joace nişte predatori (pe bune) cu ei de-a vânătoarea? Dar dacă... ho, care "dar dacă", de unde "dar dacă"? Nici un "dar dacă". Al doilea pol dramaturgic, cel ce creează premisa conflictuală, lipseşte cu desăvârşire - toată acţiunea nu face decât să decurgă din primul "dacă", povestea devenind astfel şocant de liniară şi trenantă (în ciuda agresiunilor, a capcanelor, încăierărilor şi violenţelor care se succed la tot pasul - fiindcă juxtapunerea lor e rudimentară, complet nestructurată, iar surprizele survin la modul primitiv, exterior, fără a avea virtuţile unor autentice "twist"-uri). În plus, tot contextul SF nu e decât o făcătură. Exact acelaşi setup l-am întâlnit acum vreo treizeci şi ceva de ani în romanul "Hunters of the Red Moon", de Marion Zimmer Bradley, unde era făcut chiar bine, plin de idei creative şi se întorsături abil aduse din condei (chiar începusem să-mi imaginz cum aş face un film după el!) Aici, dincolo de lipsa completă a originalităţii, mai plouă şi cu clişee gratuite - ca de pildă, de ce li s-o fi rupt filmul răpiţilor, între kidnnaping şi paraşutarea pe planeta de vânătoare? Doar ca să se bage în prima treime o undă de "mister" scremut (că-n rest, amnezia aia nu duce nicăieri, nici în interesul predatorilor, nici într-al spectatorilor), şi multe altele asemenea. La fel de învechit şi nemotivat e şi episodul central, cu "veteranul" ascuns în epava navei nu-ştiu-cui, unde supravieţuieşte de vreo "şapte sezoane" (cât or mai fi şi alea) ras, tuns şi frezat (băgaaa-mi-aş!), cu unicul rost de a le explica verbal alor noştri câte ceva despre rahatul în care-au intrat şi cum ar putea ieşi de-acolo. Iar ultimul act, ce să vă mai zic, e un ghiveci colosal, la nivel atât scenaristic, cât şi al logicii elementare - pur şi simplu îţi vine să fugi din sală şi mai multe nu, taman când ar fi trebuit să stai cu inima-n dinţi şi morcovu-n cur, să vezi cum se termină.
Ca să nu mai spun şi că, tot pe partea cu SF-ul, amicii îi duc pe-ăia pe altă planetă şi-i lasă acolo de izbelişte - în sensul că respectiva e aproape identică, similară şi la fel cu Pământul; nu tu o plantă mai acătării, nu tu o lighioană mai sexy, doar un ciorchine de planetoaie pe cer (la propriu), ca să le cadă lor ceru-n cap (la figurat), prinzându-se ei aşadar abia acum unde-au ajuns (după care nu mai apar nici alea; ce-i drept, cadrul respectiv era bine filmat, ca decor, şi muzica făcea şi ea destul de frumos).
Una dintre cele mai fatale carenţe ale poveştii e la nivelul personajelor - banale, schematice, superficiale, nişte biete portrete de carton ale acelor "duri" de pe Maica Terra; ţi se fragmentează în paisprezece segmente de soarta lor - iar când nu empatizezi cu personajele, cum mama dracu' să te mai poată duce filmul cu el? Pariul se pierde cam după primele cincisprezece minute, când e instalează nepăsarea şi inevitabil, plictiseala. O plictiseală din-aia, ştii, de-ţi troznesc fălcile şi mai multe nu!
De-aici încolo, totul devine un studiu de caz pentru acele pelicule în care scenariul e atât de prost, încât nici regia, nici actorii, nici imaginea, nici montajul nu mai pot drege coada la ibric. Într-adevăr, Nimród Antal ar cam şti să povestească - da'n-are ce: cum să narezi ceva inenarabil (adică extraordinar, uimitor - de... dezlânat şi inconsistent)? Ar cam şti el şi să construiască secvenţe - dar când densitatea dramatică a acestora e cvasi-nulă, pe ce să-ţi mai fundamentezi mizanscena? Mai ales că şi elementele strict combative, de ordin strategic, tactic şi marţial, sunt la fel de schematice, învârtindu-se mereu între neveridic, expediat şi leşinat (în frunte cu ridicola secvenţă a duelului cu spadele). Drept pentru care, singurul lucru care-i mai rămâne regisorului de făcut e să compună frumos nişte cadre, inclusiv cu ajutorul compatriotului său Gyula Pados ca director de imagine: peisajele ce s-ar voi extraterestre sunt filmate frumos şi chiar poetic pe alocuri, iar grotesca luptă finală recâştigă, atât cât se mai poate, prin speculările plastice ale jocurilor şi reflexelor de lumini şi umbre, printre flăcări. Montajul lui Dam Zimmerman, care ar mai fi putut sălta şi el, prin nervozitate şi dinamism, toată tărăşenia, e la fel de amorf ca-n "AVPR: Alien Versus Predator - Requiem", iar muzica lui John Debney ar suna bine, dacă n-ar fi împinsă până la suprasaţietate prin tot filmul, conform redundantului design sonor al Paulei Fairfield.
Dinspre partea distribuţiei, însă, Doamne, să ne ierţi... De Adrien Brody, cu Oscarul lui cu tot, ştiam că-i în stare şi să joace prost când nimereşte pe mâna cui nu trebuie, ca-n îmburdatul "Giallo" al tăntălăului de Dario Argento - dar aici e chiar uimitor de nesărat, în rolul care-ar fi trebuit să ducă tot filmu-n cârcă! Schwarzenneger, la o adică, fără a fi cine ştie ce mare actor, avea totuşi acel "ceva" al lui, putea să te ia de mânuţă şi să te poarte cu el prin jungla columbiană - da' Adi, săracu, cu năsucul lui coroiat şi sprâncenuţele-n unghi trist, numai inefabil eroicesc n-are. Alice Braga e ieftină ca Braga, Laurence Fishburne se joacă pe sine însuşi, Topher Grace, un actor care până acum se specializase mai mult în voci, ne arată cum se poate rata un personaj realmente ofertant, când scenaristul l-a scris cu picioarele iar actorul nu ştie ce să facă cu faţa, Danny Trejo ştie ce să facă cu faţa, da' ce folos când n-are substanţă, cam la fel ca Louis Ozawa Changchien, o privire pe care aş vrea s-o mai văd, dar folosită într-un context, nu în sine. Walton Goggins aminteşte (în sens rău pentru el) ce-ar fi fost în stare să facă un Steve Buscemi dintr-un asemenea rol, Oleg Taktarov îmbogăţeşte panopticul personajicesc al mapamondului cu al o mie unulea ruznac clişeatic, iar Mahershalalhashbaz Ali are cu adevărat un nume de neuitat. Şi de nepronunţat.
O singură întrebare cred că se pune cu adevărat: dacă tot le-au cântat predatorilor recviemul, acum trei ani - de ce nu-i lasă să se odihnească-n pace, în puii mei?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 iulie, 2010, 11-12:38
Bucureşti, România
Rudimentar, plicticos, inutil
Problema cu francizele SF e că-i greu să găseşti încontinuu idei inedite dar şi solide, care să le "ţină". Cel mai simptomatic a fost radiografiată involuţia asta la "Planet of the Apes", serial marcat de jaloanele: 1) capodoperă a genului, 2) film mediocru, 3) film slab dar privibil, 4) catastrofă; 5) labă tristă. Însă chiar şi unele seriale care au rezistat mai onorabil au manifestat aeeaşi boală: seminalul "Alien" s-a susţinut nu la nivel de serial SF, ci de acţiune - preluat excelent de Cameron, ce-i drept, şi bine de Fincher, până la rateul lui Jeunet care, culmea, se scremea să inventeze iar nişte idei SF, şi dădea cu stângu-n dreptu' ceva de nu se poate! Un caz aparte a fost "Terminator", unde continuarea a întrecut originalul, dintr-un motiv cât se poate de simplu: inversarea echilibrului! Dacă primul fusese în primul rând un film de acţiune cu motivaţie SF, în al doilea dezvoltarea ideilor SF a trecut în prim plan (ce-i drept, nici serialul ăsta n-a scăpat de răhăţirea iremediabilă, cu clisma III şi voma IV). Şi am putea s-o ţinem aşa pân-la loc comanda. Rareori se întâmplă miracole ca-n "Dune" (opera scrisă, nu filmele, că-n alea nu s-au văzut nici un fel de miracole), unde universul SF creat de autor să fie atât de bogat, complex şi viu, încât să poată zămisli la nesfârşit idei valide. Ca simplu exerciţiu (căci proiectul nu s-a finalizat niciodată), acum vreo cincisprezece ani clocisem un serial de bandă desenată SF - o saga pe o planetă imaginară; ca să nu moară prematur, am început prin a construi acel univers, cât de coerent mă ducea mintea, mulgându-l de toate dezvoltările posibile în conformitate cu legile sale proprii - din care, în primul episod, apăreau cam 5%; pe celelalte le păstram pentru mai târziu, în momentele când aş fi simţit că acţiunea şi mai ales contextul SF dădeau semne de oboseală (dar nu fără a le amorsa din timp, prin mici referiri pasagere, ca să nu pară scoase din burtă la vremea respectivă).
Serialul "Predator" e la rândul lui un exemplu semnificativ în acest sens. Primul film (1987, John McTiernan) era un mariaj perfect echilibrat între SF şi acţiune. Deşi cea din urmă fusese motivaţia principală, iar premisa SF (Jim şi John Thomas) servea doar la susţinerea ei, şi aceasta la rândul ei era ingenioasă şi substanţială. "Predator 2" (1990), mai slab dar totuşi acceptabil ca film de acţiune (Stephen Hopkins fiind un bun narator), nu mai aducea nimic nou în plan SF, cu excepţia câtorva dezvoltări minore la nivel de detaliu (cum, de fapt, se întâmplă de cele mai multe ori în asemenea cazuri). În mod surprinzător, nimeni nu s-a repezit să terfelească franciza prin noi sechele, până în 2004 când, stimulat de popularitatea benzilor desenate, a jocurilor video şi a action-toys-urilor (mai am şi-acum prin debara doi predatori şi doi alieni, de când era Collins mic) care măritaseră cele două subiecte, Paul W.S. Anderson a scos "AVP: Alien Versus Predator", un hibrid comme-ci comme-ça, şi mai apăsat pe partea acţiunii, şi mai subţiratic pe cea SF - unde marele trouvaille (sau "găselniţă", cum zic românaşii noştri care nu ştiu că asta-nseamnă "omidă") era, ce să vezi, pelteaua paleoastronautică a identificării predatorilor cu zeităţile civilizaţiilor arhaice din America Centrală şi de Sud (noroc că Anderson ştia să povestească). Iar componenta SF a fost asasinată complet (pe lângă cea de action movie măcar cinstit, care agoniza alături), în dezastrul "AVPR (nu "Asociaţia Vitelor Politice din România, ci): Alien Versus Predator - Requiem" (2007), scris de Shane Salerno şi motorizat de Colin şi Greg Strause.
Sub toate aceste auspicii, era clar că noul "Predators" nu mirosea deloc a bine, oricât se anunţa el a fi făcut de Nimród Antal, un californian care din 1991 s-a întors în Ungaria strămoşească, iar lumea-l vorbeşte de bine în general. Necazul, însă, pleacă nu de la Antal, ci de la Alex Litvak şi Michael Finch, doi băieţi isteţi care s-au gândit să pună şi ei mâna pe lopeţi şi să scrie primul scenăriuţ din viaţa lor. Scenăriuţ mai prostuţ rar am mai văzuţ - văzut, pardon. E şchiop din prima: dacă un număr de "predatori" de pe Pământ (luptători de elită, mercenari, etc.) sunt răpiţi şi lepădaţi pe altă planetă, ca să se joace nişte predatori (pe bune) cu ei de-a vânătoarea? Dar dacă... ho, care "dar dacă", de unde "dar dacă"? Nici un "dar dacă". Al doilea pol dramaturgic, cel ce creează premisa conflictuală, lipseşte cu desăvârşire - toată acţiunea nu face decât să decurgă din primul "dacă", povestea devenind astfel şocant de liniară şi trenantă (în ciuda agresiunilor, a capcanelor, încăierărilor şi violenţelor care se succed la tot pasul - fiindcă juxtapunerea lor e rudimentară, complet nestructurată, iar surprizele survin la modul primitiv, exterior, fără a avea virtuţile unor autentice "twist"-uri). În plus, tot contextul SF nu e decât o făcătură. Exact acelaşi setup l-am întâlnit acum vreo treizeci şi ceva de ani în romanul "Hunters of the Red Moon", de Marion Zimmer Bradley, unde era făcut chiar bine, plin de idei creative şi se întorsături abil aduse din condei (chiar începusem să-mi imaginz cum aş face un film după el!) Aici, dincolo de lipsa completă a originalităţii, mai plouă şi cu clişee gratuite - ca de pildă, de ce li s-o fi rupt filmul răpiţilor, între kidnnaping şi paraşutarea pe planeta de vânătoare? Doar ca să se bage în prima treime o undă de "mister" scremut (că-n rest, amnezia aia nu duce nicăieri, nici în interesul predatorilor, nici într-al spectatorilor), şi multe altele asemenea. La fel de învechit şi nemotivat e şi episodul central, cu "veteranul" ascuns în epava navei nu-ştiu-cui, unde supravieţuieşte de vreo "şapte sezoane" (cât or mai fi şi alea) ras, tuns şi frezat (băgaaa-mi-aş!), cu unicul rost de a le explica verbal alor noştri câte ceva despre rahatul în care-au intrat şi cum ar putea ieşi de-acolo. Iar ultimul act, ce să vă mai zic, e un ghiveci colosal, la nivel atât scenaristic, cât şi al logicii elementare - pur şi simplu îţi vine să fugi din sală şi mai multe nu, taman când ar fi trebuit să stai cu inima-n dinţi şi morcovu-n cur, să vezi cum se termină.
Ca să nu mai spun şi că, tot pe partea cu SF-ul, amicii îi duc pe-ăia pe altă planetă şi-i lasă acolo de izbelişte - în sensul că respectiva e aproape identică, similară şi la fel cu Pământul; nu tu o plantă mai acătării, nu tu o lighioană mai sexy, doar un ciorchine de planetoaie pe cer (la propriu), ca să le cadă lor ceru-n cap (la figurat), prinzându-se ei aşadar abia acum unde-au ajuns (după care nu mai apar nici alea; ce-i drept, cadrul respectiv era bine filmat, ca decor, şi muzica făcea şi ea destul de frumos).
Una dintre cele mai fatale carenţe ale poveştii e la nivelul personajelor - banale, schematice, superficiale, nişte biete portrete de carton ale acelor "duri" de pe Maica Terra; ţi se fragmentează în paisprezece segmente de soarta lor - iar când nu empatizezi cu personajele, cum mama dracu' să te mai poată duce filmul cu el? Pariul se pierde cam după primele cincisprezece minute, când e instalează nepăsarea şi inevitabil, plictiseala. O plictiseală din-aia, ştii, de-ţi troznesc fălcile şi mai multe nu!
De-aici încolo, totul devine un studiu de caz pentru acele pelicule în care scenariul e atât de prost, încât nici regia, nici actorii, nici imaginea, nici montajul nu mai pot drege coada la ibric. Într-adevăr, Nimród Antal ar cam şti să povestească - da'n-are ce: cum să narezi ceva inenarabil (adică extraordinar, uimitor - de... dezlânat şi inconsistent)? Ar cam şti el şi să construiască secvenţe - dar când densitatea dramatică a acestora e cvasi-nulă, pe ce să-ţi mai fundamentezi mizanscena? Mai ales că şi elementele strict combative, de ordin strategic, tactic şi marţial, sunt la fel de schematice, învârtindu-se mereu între neveridic, expediat şi leşinat (în frunte cu ridicola secvenţă a duelului cu spadele). Drept pentru care, singurul lucru care-i mai rămâne regisorului de făcut e să compună frumos nişte cadre, inclusiv cu ajutorul compatriotului său Gyula Pados ca director de imagine: peisajele ce s-ar voi extraterestre sunt filmate frumos şi chiar poetic pe alocuri, iar grotesca luptă finală recâştigă, atât cât se mai poate, prin speculările plastice ale jocurilor şi reflexelor de lumini şi umbre, printre flăcări. Montajul lui Dam Zimmerman, care ar mai fi putut sălta şi el, prin nervozitate şi dinamism, toată tărăşenia, e la fel de amorf ca-n "AVPR: Alien Versus Predator - Requiem", iar muzica lui John Debney ar suna bine, dacă n-ar fi împinsă până la suprasaţietate prin tot filmul, conform redundantului design sonor al Paulei Fairfield.
Dinspre partea distribuţiei, însă, Doamne, să ne ierţi... De Adrien Brody, cu Oscarul lui cu tot, ştiam că-i în stare şi să joace prost când nimereşte pe mâna cui nu trebuie, ca-n îmburdatul "Giallo" al tăntălăului de Dario Argento - dar aici e chiar uimitor de nesărat, în rolul care-ar fi trebuit să ducă tot filmu-n cârcă! Schwarzenneger, la o adică, fără a fi cine ştie ce mare actor, avea totuşi acel "ceva" al lui, putea să te ia de mânuţă şi să te poarte cu el prin jungla columbiană - da' Adi, săracu, cu năsucul lui coroiat şi sprâncenuţele-n unghi trist, numai inefabil eroicesc n-are. Alice Braga e ieftină ca Braga, Laurence Fishburne se joacă pe sine însuşi, Topher Grace, un actor care până acum se specializase mai mult în voci, ne arată cum se poate rata un personaj realmente ofertant, când scenaristul l-a scris cu picioarele iar actorul nu ştie ce să facă cu faţa, Danny Trejo ştie ce să facă cu faţa, da' ce folos când n-are substanţă, cam la fel ca Louis Ozawa Changchien, o privire pe care aş vrea s-o mai văd, dar folosită într-un context, nu în sine. Walton Goggins aminteşte (în sens rău pentru el) ce-ar fi fost în stare să facă un Steve Buscemi dintr-un asemenea rol, Oleg Taktarov îmbogăţeşte panopticul personajicesc al mapamondului cu al o mie unulea ruznac clişeatic, iar Mahershalalhashbaz Ali are cu adevărat un nume de neuitat. Şi de nepronunţat.
O singură întrebare cred că se pune cu adevărat: dacă tot le-au cântat predatorilor recviemul, acum trei ani - de ce nu-i lasă să se odihnească-n pace, în puii mei?
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
7 iulie, 2010, 11-12:38
Bucureşti, România
