Părerea criticului
"Priest" - Zdrang, mâna!
...şi nesimţitu' focului
Prima oară am văzut "Zdrang, mâna!" undeva unde era pusă... meserie! În "Vertigo", de Hitchcock - acolo, la-nceput, când hoţul urmărit de cei doi poliţişti se agaţă de treapta scăriţei metalice. Un demaraj rapid, sigur, eficace - şi, prin faptul că e tocmai primul cadru al filmului, absolut imprevizibil (evident!)...
Nu conţine nimic cu adevărat nou acest soft-SF de super-acţiune post-apocaliptic-teologic-deşertic-horroristic-3D(egeaba), dar nu-i nici chiar atât de idiot ca altele ("Legion", la o adică, tot cu Paul Bettany - personajul zici că-i tras la Xerox după ăla, da-ntr-o variantă lejer mai retuşată). Mai aminteşte şi de clasicele "Mad Max"-uri, de bulibăşitele "Resident Evil"-uri, de sclifositul "Franklin", şi de multe altele situate în contexte şi decoruri similare.
Principala lui scuză e că se scurge dintr-un foarte popular roman-fluviu grafic, al sud-coreeanului Min-Woo Hyung, o poveste destul de isteaţă, dar şi gândită cu acceleratorul - adică: idei ingenioase, combinate cam la întâmplare, fără cine ştie ce temei pus pe raţiune; acţiune să fie! I-am putea demonta pas cu pas premisele, dezvăluind găuri logice cât pumnul de la picior, dar nu prea merită efortul - decât, eventual, într-un studiu SF de specialitate. Cel puţin, e de ajuns să spunem că ipoteza de pornire, combinaţia între mutaţiile genetice post-apocaliptice şi vampirism, nu convinge nici de frică, iar ascensiunea teocraţiei care rezultă de pe urma ei e la fel de falsă din start. Toată povestea cu "preoţii luptători" nu are nimic original, revendicându-se de la un fel de mixaj între cavalerii Templieri şi diverşii iniţiaţi ai artelor marţiale orientale - iar la un moment dat, comite chiar şi o gugumănie de-a dreptul aberantă: ca explicaţie a faptului că adesea ei se mişcă incredibil de repede, ni se spune că nu, nici vorbă, de fapt ei reduc viteza lumii din jur...! Adică, le era mai uşor să încetinească restul lumii, decât să fie ei înşişi mai iuţi de picior - o judecată de beton armat, ce mai! (Iar soluţia era colea, la doi paşi: o luau şi ei naibii pe-o mică scurtătură în continuumul spaţio-temporal, că nu-i durea mâna!)
...Ultima oară am văzut "zdrang, mâna!" în oroarea aia de "2012", la mijlocul filmului, când iese ăla din falia care bolbocea magmatic sub el. Şi am râs de m-am prăpădit...
Ca să revenim în sfera de interes a analizelor cinematografice, se cuvine să spunem că, dincolo de aceste lacune şi hiatusuri, scenariul lui Cory Goodman începe prin a-şi schiţa o structură dramaturgică foarte promiţătoare, elaborată şi complexă, tocmai bună pentru a sta la baza unui regal de show vizual cu întorsături neaşteptate şi fel de fel de alte surprize... pentru ca în continuare să coboare tot mai adânc în previzibilitate şi clişee, în piste neîmplinite şi soluţii expediate (unul dintre cele mai mari rateuri: sub-plotul celor cinci "preoţi" trimişi pe urmele eroului), încununate cu o inexplicabilă rasolire a finalului - ca să fiu puţin mai exact, că merită, pentru cine vrea să înveţe: merge pe o structură de cinci ritmeme (sau acte), în care unitatea a patra era "drumul de întoarcere" (formulă clasică verificată). Ei bine, Goodman îşi înghesuie forţat şi gratuit toate elementele rezolvării (proprii actului cinci), în acest act patru, al drumului, terminându-şi filmul precipitat şi prematur - inclusiv temporal! Durează doar optzeci şi şapte de minute, din care primele cinci erau prologul grafic, iar pe ultimele şapte curge genericul final; pur şi simplu, de-acolo lipsesc douăzeci de minute obligatorii sub toate aspectele: durată, construcţie, echilibru. Pentru ca frustrarea să fie deplină, se adaugă un tag complet inacceptabil (compromiţând şi ieftinind personajul lui Christopher Plummer, care demarase destul de bine), fără alt scop decât acela de a anunţa grosolan "va urma"-ul.
...De la "Vertigo" şi până la "2012", am mai văzut "zdrang, mâna!" de-atâtea ori, şi mai bune şi mai rele, că nici nu le mai enumăr aici...
La fel de inegal ca Goodman, sclipitor ici, tembeluţ colo, se relevă şi Scott Charles Stewart - altul care, din maestru de efecte speciale, a cârmit-o până la urmă pe calea regiei, iniţial cu scurtul "What We Talk About When We Talk About Love", pentru a debuta apoi şi în lung-metraj, cu cretinul "Legion". De-atunci, se pare că a mai învăţat cât de cât să filmeze - secvenţele de acţiune curg mai bine, camera se mişcă mai flexibil, până şi cele mai gogonate inadvertenţe fizice par, uneori, aproape credibile (ca de pildă, aia când colega îi aruncă două pietre pentru ca el să calce pe ele-n zbor)... Din păcate, nu-l crede nici dracu' când îl pune pe Paul Bettany, cât o fi el de super-popă, să-şi revină treptat, cătinel şi cu multă răbdare, în mijlocul vagonului de tren în flăcări. Păi într-un rug ca ăla, n-ai decât să fii tu stoicul lu' peşte şi yoginul lu' tata-mare, că indiferent dacă rezişti la dogoare sau nu, în cinci secunde trecute fix ţi se fac scrum şi hăinuţele, şi perişoru', şi chelea de pe tine!
(Da', mă rog, faza asta am văzut-o, la fel ca pe-aia cu "zdrang, mâna!", în atâtea filme, încât putem trece peste... Ce-i drept, nu-i chiar tot-aia, că "zdrang, mâna!" e un clişeu, câtă vreme "nesimţitu' focului" e de-a dreptul pur şi simplu nu se poate-aşa ceva.)
Şi am ajuns şi de unde-am plecat. La aia cu "zdrang, mâna!"
De câte ori credeţi că-l vedem noi pe Paul Bettany că-cade ba-ntr-o groapă, ba-ntr-un puţ, ba sub tren, şi zici că pân-aici i-a fost - pentru ca imediat după aia, când te-aştepţi mai puţin (citeşte: când te-aştepţi cu 100% certitudine), aparatul să strângă pe-un plan-detaliu al marginii ăleia, şi... ZDRANG, MÂNA!, apare, se-agaţă şi uite-l cum se saltă iar la vedere, mânca-l-ar mama pe el să-l mânce c-a scăpat...! - ?
De trei ori.
Cel puţin.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
13 mai, 2011, h. 15:30-16:52
Bucureşti, România
...şi nesimţitu' focului
Prima oară am văzut "Zdrang, mâna!" undeva unde era pusă... meserie! În "Vertigo", de Hitchcock - acolo, la-nceput, când hoţul urmărit de cei doi poliţişti se agaţă de treapta scăriţei metalice. Un demaraj rapid, sigur, eficace - şi, prin faptul că e tocmai primul cadru al filmului, absolut imprevizibil (evident!)...
Nu conţine nimic cu adevărat nou acest soft-SF de super-acţiune post-apocaliptic-teologic-deşertic-horroristic-3D(egeaba), dar nu-i nici chiar atât de idiot ca altele ("Legion", la o adică, tot cu Paul Bettany - personajul zici că-i tras la Xerox după ăla, da-ntr-o variantă lejer mai retuşată). Mai aminteşte şi de clasicele "Mad Max"-uri, de bulibăşitele "Resident Evil"-uri, de sclifositul "Franklin", şi de multe altele situate în contexte şi decoruri similare.
Principala lui scuză e că se scurge dintr-un foarte popular roman-fluviu grafic, al sud-coreeanului Min-Woo Hyung, o poveste destul de isteaţă, dar şi gândită cu acceleratorul - adică: idei ingenioase, combinate cam la întâmplare, fără cine ştie ce temei pus pe raţiune; acţiune să fie! I-am putea demonta pas cu pas premisele, dezvăluind găuri logice cât pumnul de la picior, dar nu prea merită efortul - decât, eventual, într-un studiu SF de specialitate. Cel puţin, e de ajuns să spunem că ipoteza de pornire, combinaţia între mutaţiile genetice post-apocaliptice şi vampirism, nu convinge nici de frică, iar ascensiunea teocraţiei care rezultă de pe urma ei e la fel de falsă din start. Toată povestea cu "preoţii luptători" nu are nimic original, revendicându-se de la un fel de mixaj între cavalerii Templieri şi diverşii iniţiaţi ai artelor marţiale orientale - iar la un moment dat, comite chiar şi o gugumănie de-a dreptul aberantă: ca explicaţie a faptului că adesea ei se mişcă incredibil de repede, ni se spune că nu, nici vorbă, de fapt ei reduc viteza lumii din jur...! Adică, le era mai uşor să încetinească restul lumii, decât să fie ei înşişi mai iuţi de picior - o judecată de beton armat, ce mai! (Iar soluţia era colea, la doi paşi: o luau şi ei naibii pe-o mică scurtătură în continuumul spaţio-temporal, că nu-i durea mâna!)
...Ultima oară am văzut "zdrang, mâna!" în oroarea aia de "2012", la mijlocul filmului, când iese ăla din falia care bolbocea magmatic sub el. Şi am râs de m-am prăpădit...
Ca să revenim în sfera de interes a analizelor cinematografice, se cuvine să spunem că, dincolo de aceste lacune şi hiatusuri, scenariul lui Cory Goodman începe prin a-şi schiţa o structură dramaturgică foarte promiţătoare, elaborată şi complexă, tocmai bună pentru a sta la baza unui regal de show vizual cu întorsături neaşteptate şi fel de fel de alte surprize... pentru ca în continuare să coboare tot mai adânc în previzibilitate şi clişee, în piste neîmplinite şi soluţii expediate (unul dintre cele mai mari rateuri: sub-plotul celor cinci "preoţi" trimişi pe urmele eroului), încununate cu o inexplicabilă rasolire a finalului - ca să fiu puţin mai exact, că merită, pentru cine vrea să înveţe: merge pe o structură de cinci ritmeme (sau acte), în care unitatea a patra era "drumul de întoarcere" (formulă clasică verificată). Ei bine, Goodman îşi înghesuie forţat şi gratuit toate elementele rezolvării (proprii actului cinci), în acest act patru, al drumului, terminându-şi filmul precipitat şi prematur - inclusiv temporal! Durează doar optzeci şi şapte de minute, din care primele cinci erau prologul grafic, iar pe ultimele şapte curge genericul final; pur şi simplu, de-acolo lipsesc douăzeci de minute obligatorii sub toate aspectele: durată, construcţie, echilibru. Pentru ca frustrarea să fie deplină, se adaugă un tag complet inacceptabil (compromiţând şi ieftinind personajul lui Christopher Plummer, care demarase destul de bine), fără alt scop decât acela de a anunţa grosolan "va urma"-ul.
...De la "Vertigo" şi până la "2012", am mai văzut "zdrang, mâna!" de-atâtea ori, şi mai bune şi mai rele, că nici nu le mai enumăr aici...
La fel de inegal ca Goodman, sclipitor ici, tembeluţ colo, se relevă şi Scott Charles Stewart - altul care, din maestru de efecte speciale, a cârmit-o până la urmă pe calea regiei, iniţial cu scurtul "What We Talk About When We Talk About Love", pentru a debuta apoi şi în lung-metraj, cu cretinul "Legion". De-atunci, se pare că a mai învăţat cât de cât să filmeze - secvenţele de acţiune curg mai bine, camera se mişcă mai flexibil, până şi cele mai gogonate inadvertenţe fizice par, uneori, aproape credibile (ca de pildă, aia când colega îi aruncă două pietre pentru ca el să calce pe ele-n zbor)... Din păcate, nu-l crede nici dracu' când îl pune pe Paul Bettany, cât o fi el de super-popă, să-şi revină treptat, cătinel şi cu multă răbdare, în mijlocul vagonului de tren în flăcări. Păi într-un rug ca ăla, n-ai decât să fii tu stoicul lu' peşte şi yoginul lu' tata-mare, că indiferent dacă rezişti la dogoare sau nu, în cinci secunde trecute fix ţi se fac scrum şi hăinuţele, şi perişoru', şi chelea de pe tine!
(Da', mă rog, faza asta am văzut-o, la fel ca pe-aia cu "zdrang, mâna!", în atâtea filme, încât putem trece peste... Ce-i drept, nu-i chiar tot-aia, că "zdrang, mâna!" e un clişeu, câtă vreme "nesimţitu' focului" e de-a dreptul pur şi simplu nu se poate-aşa ceva.)
Şi am ajuns şi de unde-am plecat. La aia cu "zdrang, mâna!"
De câte ori credeţi că-l vedem noi pe Paul Bettany că-cade ba-ntr-o groapă, ba-ntr-un puţ, ba sub tren, şi zici că pân-aici i-a fost - pentru ca imediat după aia, când te-aştepţi mai puţin (citeşte: când te-aştepţi cu 100% certitudine), aparatul să strângă pe-un plan-detaliu al marginii ăleia, şi... ZDRANG, MÂNA!, apare, se-agaţă şi uite-l cum se saltă iar la vedere, mânca-l-ar mama pe el să-l mânce c-a scăpat...! - ?
De trei ori.
Cel puţin.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
13 mai, 2011, h. 15:30-16:52
Bucureşti, România
