Părerea criticului
Un film de epocă plasat în Veneția barocă, Primavera prezintă o poveste despre talent, constrângeri și forța eliberatoare a muzicii.
Multă lume a auzit despre compozitorul de muzică clasică Antonio Vivaldi și celebrele sale Anotimpuri, însă probabil puțini știu despre Ospedale della Pietà, un orfelinat care timp de 400 de ani a crescut și instruit orfani în Veneția și a cărui orchestră feminină a ajuns renumită în toată Europa. Damiano Michieletto, cunoscut în principiu ca regizor italian de operă, ecranizează romanul „Stabat Mater", publicat în 2009 de scriitorul Tiziano Scarpa, explorând maturizarea și constrângerile fetelor orfane din orchestra instituției, în Veneția secolului al XVIII-lea, odată cu venirea lui Vivaldi ca profesor de muzică. Cu toate că uneori scenariul mai scârțâie, actorii principali Michele Riondino și Tecla Insolia sunt carismatici și transmit pasiunea personajelor lor pentru muzică, iar secvențele care arată repetițiile și concertele sunt de departe cele mai reușite.
Povestea începe în mod sfâșietor atunci când Priora (Fabrizia Sacchi), directoarea orfelinatului, smulge niște pui de pisică nou-născuți de lângă mama lor, îi pune într-o pungă și îi aruncă nemilos într-un canal venețian, în ciuda tentativei Ceciliei (Tecla Insolia), una dintre fetele orfane, de a o opri. După acest început deliberat brutal, narațiunea continuă prin a prezenta lumea în care ne aflăm: este Veneția secolului XVIII, unde bărbații pudrați excesiv și cu peruci albe în cap decid soarta femeilor, iar fetele din orfelinat sunt constrânse să rămână acolo până ce un părinte se îndură să le primească în familie sau până ce se căsătoresc cu un finanțator al instituției. Desigur, după un control vaginal amănunțit care confirmă faptul că fata în cauză încă este virgină... Intriga se declanșează atunci când conducătorii orfelinatului decid să-l angajeze pe Antonio Vivaldi (Riondino) ca profesor de muzică al orchestrei lor, pentru a pregăti concerte spectaculoase în schimbul unor sume tot mai generoase din partea statului venețian. Cecilia primește rapid rolul de primă vioară în orchestră, iar pasiunea ei pentru muzică se ciocnește cu dorința guvernatorului institutului (Andrea Pennacchi) de a o mărita cu un general bogat.
Michieletto ne introduce în această lume de demult pentru a spune o poveste complexă despre maturizare și eliberare, acompaniată de muzica geniului lui Vivaldi. Este de admirat faptul că regizorul mută accentul de pe compozitor (a cărui lume interioară este explorată rudimentar) către Cecilia și restul fetelor din orfelinat, sugerând deopotrivă dificultățile vieții lor, bucuria pe care le-o aducea muzica și măiestria cu care cântau. Tecla Insolia e convingătoare în rolul Ceciliei şi transmite considerabilă emoție, mai ales în momentele de tensiune dintre ce-și dorește și ce i se impune, cu atât mai mult cu cât căsătoria ei va aduce o sumă însemnată orfelinatului. Filmul se bazează și pe formule clișeice, mai ales când Cecilia, datorită talentului său la vioară, devine brusc punctul de interes al Regelui Danemarcei. Secvența când acesta și cei de la curte vorbesc și râd la începutul cântării orchestrei, ca mai apoi să fie complet fascinați de muzica lui Vivaldi și de interpretarea fetelor e exact tipul de secvență în care regizorul cedează tentației melodramatice. Per ansamblu, însă, povestea emoționează, iar Cecilia se dovedește un personaj complex, care reușește să transcendă constrângerile societății.
Filmul excelează prin muzică - concertele și repetițiile sunt cu adevărat captivante - și prin epoca bine reconstituită a Veneției secolului XVIII. Locațiile, costumele și scenografia introduc publicul într-o lume fascinantă a Dogilor, a nobilimii venețiene și a Orfelinatului Pietà. Pe alocuri, costumul fetelor de un roșu intens, cu o broboadă pe cap care le ascunde chipul, amintește de serialul distopic The Handmaid's Tale (probabil că Margaret Atwood și producătorii au fost inspirați de fapt de estetica venețiană), însă filmul e mult mai puțin brutal decât seria, cu toate că ambele examinează suferința și dificultățile femeilor într-o lume condusă de bărbați autoritari.
Deși uneori încearcă prea mult să stârnească anumite emoții din partea publicului, Primavera fascinează prin lumea pe care o construiește - atât din culisele orfelinatului, cât și societatea venețiană - și prezintă o poveste captivantă despre muzica lui Vivaldi și orchestra formată din orfane, care au însuflețit cu mult har partiturile maestrului timp de patru decenii. Actorii, în special Insolia și Riondino, sunt credibili și transmit numeroase emoții, iar concertele din Biserica Santa Maria della Pietà din Veneția reprezintă cireașa de pe tort.
Primavera este distribuit în România de Follow Art Distribution.
Multă lume a auzit despre compozitorul de muzică clasică Antonio Vivaldi și celebrele sale Anotimpuri, însă probabil puțini știu despre Ospedale della Pietà, un orfelinat care timp de 400 de ani a crescut și instruit orfani în Veneția și a cărui orchestră feminină a ajuns renumită în toată Europa. Damiano Michieletto, cunoscut în principiu ca regizor italian de operă, ecranizează romanul „Stabat Mater", publicat în 2009 de scriitorul Tiziano Scarpa, explorând maturizarea și constrângerile fetelor orfane din orchestra instituției, în Veneția secolului al XVIII-lea, odată cu venirea lui Vivaldi ca profesor de muzică. Cu toate că uneori scenariul mai scârțâie, actorii principali Michele Riondino și Tecla Insolia sunt carismatici și transmit pasiunea personajelor lor pentru muzică, iar secvențele care arată repetițiile și concertele sunt de departe cele mai reușite.
Povestea începe în mod sfâșietor atunci când Priora (Fabrizia Sacchi), directoarea orfelinatului, smulge niște pui de pisică nou-născuți de lângă mama lor, îi pune într-o pungă și îi aruncă nemilos într-un canal venețian, în ciuda tentativei Ceciliei (Tecla Insolia), una dintre fetele orfane, de a o opri. După acest început deliberat brutal, narațiunea continuă prin a prezenta lumea în care ne aflăm: este Veneția secolului XVIII, unde bărbații pudrați excesiv și cu peruci albe în cap decid soarta femeilor, iar fetele din orfelinat sunt constrânse să rămână acolo până ce un părinte se îndură să le primească în familie sau până ce se căsătoresc cu un finanțator al instituției. Desigur, după un control vaginal amănunțit care confirmă faptul că fata în cauză încă este virgină... Intriga se declanșează atunci când conducătorii orfelinatului decid să-l angajeze pe Antonio Vivaldi (Riondino) ca profesor de muzică al orchestrei lor, pentru a pregăti concerte spectaculoase în schimbul unor sume tot mai generoase din partea statului venețian. Cecilia primește rapid rolul de primă vioară în orchestră, iar pasiunea ei pentru muzică se ciocnește cu dorința guvernatorului institutului (Andrea Pennacchi) de a o mărita cu un general bogat.
Michieletto ne introduce în această lume de demult pentru a spune o poveste complexă despre maturizare și eliberare, acompaniată de muzica geniului lui Vivaldi. Este de admirat faptul că regizorul mută accentul de pe compozitor (a cărui lume interioară este explorată rudimentar) către Cecilia și restul fetelor din orfelinat, sugerând deopotrivă dificultățile vieții lor, bucuria pe care le-o aducea muzica și măiestria cu care cântau. Tecla Insolia e convingătoare în rolul Ceciliei şi transmite considerabilă emoție, mai ales în momentele de tensiune dintre ce-și dorește și ce i se impune, cu atât mai mult cu cât căsătoria ei va aduce o sumă însemnată orfelinatului. Filmul se bazează și pe formule clișeice, mai ales când Cecilia, datorită talentului său la vioară, devine brusc punctul de interes al Regelui Danemarcei. Secvența când acesta și cei de la curte vorbesc și râd la începutul cântării orchestrei, ca mai apoi să fie complet fascinați de muzica lui Vivaldi și de interpretarea fetelor e exact tipul de secvență în care regizorul cedează tentației melodramatice. Per ansamblu, însă, povestea emoționează, iar Cecilia se dovedește un personaj complex, care reușește să transcendă constrângerile societății.
Filmul excelează prin muzică - concertele și repetițiile sunt cu adevărat captivante - și prin epoca bine reconstituită a Veneției secolului XVIII. Locațiile, costumele și scenografia introduc publicul într-o lume fascinantă a Dogilor, a nobilimii venețiene și a Orfelinatului Pietà. Pe alocuri, costumul fetelor de un roșu intens, cu o broboadă pe cap care le ascunde chipul, amintește de serialul distopic The Handmaid's Tale (probabil că Margaret Atwood și producătorii au fost inspirați de fapt de estetica venețiană), însă filmul e mult mai puțin brutal decât seria, cu toate că ambele examinează suferința și dificultățile femeilor într-o lume condusă de bărbați autoritari.
Deși uneori încearcă prea mult să stârnească anumite emoții din partea publicului, Primavera fascinează prin lumea pe care o construiește - atât din culisele orfelinatului, cât și societatea venețiană - și prezintă o poveste captivantă despre muzica lui Vivaldi și orchestra formată din orfane, care au însuflețit cu mult har partiturile maestrului timp de patru decenii. Actorii, în special Insolia și Riondino, sunt credibili și transmit numeroase emoții, iar concertele din Biserica Santa Maria della Pietà din Veneția reprezintă cireașa de pe tort.
Primavera este distribuit în România de Follow Art Distribution.
