Părerea criticului
Documentaristul Lance Oppenheim debutează în ficțiune cu un thriller psihologic despre culisele emisiunii To Catch a Predator, cu Robert Pattinson în rol principal
Prezentat în competiția oficială de la Veneția, Primetime marchează trecerea lui Lance Oppenheim de la documentar la ficțiune, după ce regizorul de doar 30 de ani s-a remarcat cu Some Kind of Heaven (2020) și Spermworld (2024). Robert Pattinson e aici și protagonist și producător (inițial voia doar să-l producă), iar Primetime continuă seria de filme A24, după Good Time și The Lighthouse, cu care actorul a ieșit din umbra lui Edward Cullen din Twilight. Filmul e un thriller tensionat, captivant, care caută neîncetat să țină spectatorul aproape de Hansen, ca martor la frământările unui om care pare că pierde treptat controlul.
Pentru cine nu știe, To Catch a Predator a fost o emisiune din cadrul Dateline NBC, difuzată între 2004 și 2007: voluntari care se dădeau drept minori pe chat atrăgeau bărbați adulți într-o casă plină de camere ascunse, unde dădeau nas în nas cu jurnalistul Chris Hansen, iar la ieșire îi aștepta poliția. Filmul pornește de la un articol din revista Esquire despre o operațiune din Texas care s-a încheiat tragic.
Acțiunea începe în 2006, când conducerea NBC decide să mute emisiunea în „prime time” (adică la ora de maximă audiență), iar presiunea pe Hansen (Robert Pattinson) și pe producătoarea Andie Bender (Merritt Wever) crește văzând cu ochii. Echipa primește o nouă momeală, pe Dan (Skyler Gisondo), un tânăr care visează să intre în sindicatul actorilor americani, în timp ce un tabloid află de aventura extraconjugală a lui Hansen. Totul culminează cu vânătoarea unui suspect poreclit „Balena”, care îi conduce până într-un orășel din Texas.
Punctul forte al filmului este starea de agitație și anxietate pe care acesta o creează. Oppenheim te apropie mult de experiența personajelor, în special a lui Hansen, un om tot mai instabil și mereu la un pas de a ceda nervos, iar în confruntările cu suspecții camera stă atât de aproape de actori încât publicul are senzația că asistă personal. Mai mult, filmul explorează inteligent limitele unei astfel de emisiuni. Să prinzi un bărbat care vine să se întâlnească cu un copil e, fără doar și poate, un lucru bun, însă Hansen îi umilește pe acești oameni în fața a milioane de telespectatori pentru rating, înainte de orice proces. Unde este limita, mai ales atunci când acești prădători ajung ei înșiși victime ale emisiunii, unii chiar suportând consecințe nefaste? Primetime funcționează cel mai bine exact atunci când exploatează această zonă gri.
Latura aproape supranaturală a filmului este și ea de lăudat. Într-una dintre cele mai memorabile scene, Hansen îi explică lui Dan că, prin rolul de momeală, el curăță lumea de un rău străvechi, iar de aici povestea virează spre realism magic: la un moment dat, Hansen ajunge să vadă o siluetă neagră ca de monstru lângă casa unui suspect iar granița dintre ce e real și ce își imaginează el devine tot mai greu de deslușit.
Pattinson este excelent și foarte expresiv și chiar directorul de imagine David Bolen povestea că actorul voia să vadă pe monitor unde îi cade lumina pe ochi. Personajul pe care îl construiește e un antierou cu multe defecte, care își înșală soția (Anna Faris), dar încearcă să pună capăt aventurii și să-și repare cumva căsnicia. Gisondo (Jimmy Olsen din Superman) e la fel de expresiv în rolul lui Dan, un tânăr inocent care se prinde repede cum funcționează reality show-ul și ajunge să profite de el: când Hansen lipsește de la o filmare, Dan încearcă să-i ia locul și să demaște singur un prădător. Merritt Wever, câștigătoare a două premii Emmy (Nurse Jackie, Godless), este bine aleasă în rolul lui Andie, o producătoare care, deși se pricepe foarte bine la meseria ei, începe să aibă dubii în privința emisiunii și să se întrebe dacă merită tot ce presupune.
Imaginea granulată, ca de televizor din anii 2000, este printre cele mai reușite lucruri din film. Bolen, colaboratorul constant al lui Oppenheim, a filmat secvențele care imită emisiunea cu opt camere mini-DV din acea perioadă, iar prim-planurile au fost realizate cu o cameră digitală modernă, iar apoi transferate pe peliculă de 16 mm. Filmul alternează astfel între ce vedeau telespectatorii și ce se petrecea în mintea personajelor. Muzica lui Ari Balouzian, cu influențe noir, contribuie din plin la atmosfera neliniștitoare, iar pe genericul de final se aude „On Video”, piesa scrisă special pentru film de Phoebe Bridgers (care de altfel debutează ca actriță, în rolul unei alte momeli a emisiunii).
Per ansamblu, Primetime e un film reușit, pe care îl recomand din plin. Unul dintre lucrurile cele mai memorabile este ritualul lui Hansen, care apare în fața suspecților cu foile printate și le citește cu voce tare ce le-au scris presupușilor minori. Întrebarea pe care o pune încă de la prima capcană, „ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram eu aici?”, sună la început ca o laudă de sine, însă la final, când evenimentele iau o altă turnură și Hansen o repetă printre lacrimi, ele capătă cu totul alt sens.
Prezentat în competiția oficială de la Veneția, Primetime marchează trecerea lui Lance Oppenheim de la documentar la ficțiune, după ce regizorul de doar 30 de ani s-a remarcat cu Some Kind of Heaven (2020) și Spermworld (2024). Robert Pattinson e aici și protagonist și producător (inițial voia doar să-l producă), iar Primetime continuă seria de filme A24, după Good Time și The Lighthouse, cu care actorul a ieșit din umbra lui Edward Cullen din Twilight. Filmul e un thriller tensionat, captivant, care caută neîncetat să țină spectatorul aproape de Hansen, ca martor la frământările unui om care pare că pierde treptat controlul.
Pentru cine nu știe, To Catch a Predator a fost o emisiune din cadrul Dateline NBC, difuzată între 2004 și 2007: voluntari care se dădeau drept minori pe chat atrăgeau bărbați adulți într-o casă plină de camere ascunse, unde dădeau nas în nas cu jurnalistul Chris Hansen, iar la ieșire îi aștepta poliția. Filmul pornește de la un articol din revista Esquire despre o operațiune din Texas care s-a încheiat tragic.
Acțiunea începe în 2006, când conducerea NBC decide să mute emisiunea în „prime time” (adică la ora de maximă audiență), iar presiunea pe Hansen (Robert Pattinson) și pe producătoarea Andie Bender (Merritt Wever) crește văzând cu ochii. Echipa primește o nouă momeală, pe Dan (Skyler Gisondo), un tânăr care visează să intre în sindicatul actorilor americani, în timp ce un tabloid află de aventura extraconjugală a lui Hansen. Totul culminează cu vânătoarea unui suspect poreclit „Balena”, care îi conduce până într-un orășel din Texas.
Punctul forte al filmului este starea de agitație și anxietate pe care acesta o creează. Oppenheim te apropie mult de experiența personajelor, în special a lui Hansen, un om tot mai instabil și mereu la un pas de a ceda nervos, iar în confruntările cu suspecții camera stă atât de aproape de actori încât publicul are senzația că asistă personal. Mai mult, filmul explorează inteligent limitele unei astfel de emisiuni. Să prinzi un bărbat care vine să se întâlnească cu un copil e, fără doar și poate, un lucru bun, însă Hansen îi umilește pe acești oameni în fața a milioane de telespectatori pentru rating, înainte de orice proces. Unde este limita, mai ales atunci când acești prădători ajung ei înșiși victime ale emisiunii, unii chiar suportând consecințe nefaste? Primetime funcționează cel mai bine exact atunci când exploatează această zonă gri.
Latura aproape supranaturală a filmului este și ea de lăudat. Într-una dintre cele mai memorabile scene, Hansen îi explică lui Dan că, prin rolul de momeală, el curăță lumea de un rău străvechi, iar de aici povestea virează spre realism magic: la un moment dat, Hansen ajunge să vadă o siluetă neagră ca de monstru lângă casa unui suspect iar granița dintre ce e real și ce își imaginează el devine tot mai greu de deslușit.
Pattinson este excelent și foarte expresiv și chiar directorul de imagine David Bolen povestea că actorul voia să vadă pe monitor unde îi cade lumina pe ochi. Personajul pe care îl construiește e un antierou cu multe defecte, care își înșală soția (Anna Faris), dar încearcă să pună capăt aventurii și să-și repare cumva căsnicia. Gisondo (Jimmy Olsen din Superman) e la fel de expresiv în rolul lui Dan, un tânăr inocent care se prinde repede cum funcționează reality show-ul și ajunge să profite de el: când Hansen lipsește de la o filmare, Dan încearcă să-i ia locul și să demaște singur un prădător. Merritt Wever, câștigătoare a două premii Emmy (Nurse Jackie, Godless), este bine aleasă în rolul lui Andie, o producătoare care, deși se pricepe foarte bine la meseria ei, începe să aibă dubii în privința emisiunii și să se întrebe dacă merită tot ce presupune.
Imaginea granulată, ca de televizor din anii 2000, este printre cele mai reușite lucruri din film. Bolen, colaboratorul constant al lui Oppenheim, a filmat secvențele care imită emisiunea cu opt camere mini-DV din acea perioadă, iar prim-planurile au fost realizate cu o cameră digitală modernă, iar apoi transferate pe peliculă de 16 mm. Filmul alternează astfel între ce vedeau telespectatorii și ce se petrecea în mintea personajelor. Muzica lui Ari Balouzian, cu influențe noir, contribuie din plin la atmosfera neliniștitoare, iar pe genericul de final se aude „On Video”, piesa scrisă special pentru film de Phoebe Bridgers (care de altfel debutează ca actriță, în rolul unei alte momeli a emisiunii).
Per ansamblu, Primetime e un film reușit, pe care îl recomand din plin. Unul dintre lucrurile cele mai memorabile este ritualul lui Hansen, care apare în fața suspecților cu foile printate și le citește cu voce tare ce le-au scris presupușilor minori. Întrebarea pe care o pune încă de la prima capcană, „ce s-ar fi întâmplat dacă nu eram eu aici?”, sună la început ca o laudă de sine, însă la final, când evenimentele iau o altă turnură și Hansen o repetă printre lacrimi, ele capătă cu totul alt sens.
