Părerea criticului
"Promised Land" - De la Chevron, la Global
Nu răsare şi străluce - dar e obligatoriu de văzut!
Acum şase ani, Paul Thomas Anderson ne cucerea cu excelentul "There Will be Blood" (2007), despre arivismul lipsit de scrupule al exploatărilor petrolifere de pionierat, la începutul secolului trecut. Vremurile s-au schimbat - oamenii nu, bată-i Dumnezeu (ca să parafrazăm o replică dintr-un popular film românesc - altminteri, fără nici o legătură cu subiectul). Preceptele de junglă ale capitalismului sălbatic din urmă cu o sută şi ceva de ani s-au perpetuat, nefăcând decât să devină tot mai sofisticate. În prezent, trăim sub dictatura marilor corporaţii - şi dacă am fi doar oneşti, dar mai săcăruţi cu duhul, mai-mai c-am da iar în mintea socialiştilor (sau, mai rău, a comuniştilor...)
Pentru că nu sunt deloc slabi de înger, atât Paul Thomas Anderson, cât şi Gus Van Sant, cu "Promised Land", abordează tema dintr-o perspectivă detaşată şi lucidă, implicată dar deloc tezistă. Comparaţia dintre cele două filme este inevitabilă, aşa că mă voi mai referi la ea, în cele ce urmează...
În ultima vreme, numitorul s-a schimbat: nu mai e musai petrolul ci milenarul duh al aurului - sau, mai nou, gazele naturale. Suntem familiarizaţi cu campaniile insidioase ale unor entităţi ca (fără virgulă) Canadian Gold Corporation, sau Chevron, care de ani buni (vorba vine) se strofoacă să ne extragă (scuze, era să scriu "sustragă") aurul de la Roşia Montană şi gazele de şist, recompensându-ne în schimb cu promisiuni gogonate de locuri de muncă, praful de pe tobă, cianuri şi alte varii toxine de prăpăd aducătoare. Filmul lui Gus Van Sant ne arată că acelaşi lucru se întâmplă şi în Statele Unite, la nivel intern, ţintele fiind diverse comunităţi locale mărunte atinse de recesiune, unde agricultorii au ajuns în pragul mizeriei, adesea pierzându-şi terenurile şi casele în folosul altei categorii de rechini - magnaţii bancari, după cum arăta Michael Moore în nemilosul său rechizitoriu "Capitalism: A Love Story" (2009) - care şi-a găsit imediat o replică spontană (şi pe deplin legitimă) în "Kapitalism - Reţeta noastră secretă" (2010 - Alexandru Solomon), semn că peste tot e vorba de acelaşi lucru - sau, altfel spus: ca la noi... şi la ei!
În scenariul scris de Matt Damon şi John Krasinski (nu întâmplător, interpreţii rolurilor principale - şi perfect antagonice), după povestirea lui Dave Eggers, personajul principal, Steve Butler (primul dintre cei doi scenarişti/actori) este un promotor al corporaţiei Global, absolut bine intenţionat şi absolut la fel de naiv, care se străduieşte să convingă locuitorii unui sat din zona Marilor Câmpii că exploatarea gazelor de şist din subsolul localităţii le va aduce bunăstarea. După câteva ţepuşoare nevinovate (că, de - scopul scuză mijloacele, cum a spus nemuritorul Gambetta), începe să întâmpine opoziţia profesorului de liceu pensionar (în fond, un reputat om de ştiinţă) Frank Yates (Hal Holbrook), întărită imediat şi de a ecologistului Dustin Noble (John Krasinski), proaspăt sosit în oraş cu un întreg aparat de propagandă artizanală. Şi de-aici, începe povestea...
Un mare merit al scenariului şi al regiei constă în faptul că, lăsându-i la o parte pe cunoscătorii situaţiei (inclusiv pitbullsemnatul, care întâmplător cam militează pe plan civic în domeniu), spectatorul e ţinut tot timpul în suspensie. Filmul e atât de echilibrat, încât chiar ne întrebăm, o bună parte din timp, de partea cui e Van Sant: a ălora bunii, sau s-a vândut pe treizeci de arginţi ălora răii - cu atât mai mult, cu cât indiciile nu lipsesc, dar sunt strecurate subtil şi contracarate de prestaţia extrem de convingătoare a lui Matt Damon (sensibil, nuanţat, profund şi credibil în rolul "protagonistului negativ"), precum şi jocul lui John Krasinski (în mod deliberat artificios, antipatic şi suspect, ca "antagonist aparent pozitiv"). Lucrurile o ţin tot aşa până în apropierea finalului, când o dublă întorsătură, conjugată strâns, pune în sfârşit lucrurile în adevărata lor lumină.
Urmărind însă axa trasată mai sus, descoperim şi principalele limite ale filmului - în primul rând, la nivel de scenariu: bunele sale intenţii, şi incontestabilele virtuţi, sunt minate de o liniaritate accentuată. Cale de cinci şesimi din film, întâmplările se succed cam ca mărgelele pe aţă, personajele rămân staţionare, iar salturile de tensiune sunt create simplist şi artificial. Nici unul dintre cei doi nu parcurge un real "arc al personajului" - nici în aparenţă, nici în esenţă - lucru cu atât mai problematic pentru protagonist, care tot timpul nu pricepe nimic, pentru ca spre sfârşit, brusc şi dintr-o dată, să i se facă lumină-n cap. Ne amintim inevitabil de mult mai complexul Daniel Plainview, al lui Daniel Day-Lewis, din sus-amintitul "There Will Be Blood", care începea sub masca unui binevoitor necreditabil (fără ca nimeni să poată defini concret motivul), pentru a degenera gradual spre dezumanizare - în tandem cu nu mai puţin antologicul său adversar, dualul Paul/Eli Sunday, atât de surprinzător compus de Paul Dano. (Şi, incidental, mă duc cu gândul la un anumit scenariu autohton, care în prezent îşi caută producătorul, unde avem de asemenea un protagonist care parcurge un drum iniţiatic similar, de la buimăceală cinstită la iluminare, angajament şi sacrificiu pentru o cauză - dar jalonat de etape succesive, organizate în jurul tripletei paradigmatice mediane: pitch-1, mid-point şi pitch-2.) Astfel, schematismul cuplului Steve/Dustin telefonează prea de timpuriu deznodământul: intuim tot timpul că nici unul nu e ceea ce pare - Steve se va da pe brazdă, iar Dustin se va face de băcănie (adică: cel ce părea rău îşi va dezvălui bunătatea de fond, şi viceversa).
În plus, nici momentul marii răsturnări premergătoare finalului, deşi bine gândită ca intenţie, se cam fâsâie prin precipitare. Este într-adevăr neaşteptată (în ambele sale mişcări succesive), dar păcătuieşte prin credibilitate psihologică şi gestionare a tensiunii dramaturgice: ambele personaje reacţionează prea rapid şi superficial motivat pentru doi oameni normali, iar distanţa prea mică dintre cei doi poli ai acestui plot-point-2 (care, prin definiţie, trebuie să fie cel mai şocant şi dramatic din orice scenariu) expediază nepermis creşterea de tensiune care deţinea toate datele potenţiale pentru a deveni cu adevărat explozivă.
O lipsă de energie similară se regăseşte şi în sfera regiei. Din capul locului, setupul e leşinat - şi decuplează atât de drastic spectatorul, încât gândurile o iau aiurea şi se pierd date importante pentru buna urmărire a acţiunii. Nu există kickstart, iar inciting event-ul se pierde în peisaj, astfel încât filmul reuşeşte să capteze interesul abia în plot-point-1: momentul intevenţiei lui Yates - şi nici în continuare n-are "zvâc", fiind mult mai static şi amorf decât "There Will Be Blood". (Faptul că în epoca de-atunci luptele se dădeau pe viaţă şi pe moarte nu o scuză; un cineast cu nerv poate să te ţină în priză chiar şi urmărind cele mai cuminţi campanii propagandistice). Cred că dacă nu eram la curent cu realitatea (ca, din păcate, mulţi spectatori - de la noi şi de aiurea), riscam să adorm, şi numai faptul de a cunoaşte miza mi-a ţinut interesul într-un crescendo de tensiune - ceea ce, în fond, e un factor extracinematografic.
Altminteri, însă, Gus Van Sant, cunoscut ca un stilist al esteticii filmice, recuperează semnificativ în plan formal. În primul rând, lucrează bine cu actorii - chiar şi în condiţiile neajunsurilor conceptuale relevate mai sus, privindu-i pe protagonist şi antagonist. În acest sens, nu e lipsit de importanţă faptul că atât Matt Damon, cât şi John Krasinski, prin forţă actoricească, reuşesc parţial o suplinire a lipsei de dramatism din zona finală - Damon beneficiind, în plus, şi de secvenţa deznodământului, pândită de riscul unei pastişe subţiri după "The Great Dictator" (1940 - Charles Chaplin) pe care, din fericire, Van Sant o evită cu bun-simţ. O surpriză plăcută ne rezervă faptul că, în jurul lor, celelalte personaje sunt mult mai complex construite - şi interpretate, începând cu Sue Thomason (acolita lui Steve, în care Frances McDormand compune din detalii discrete un personaj negativ fără ostentaţie, uman şi nuanţat), Frank Yates (un Hal Holbrook puternic şi sensibil din doar câteva apariţii), David Churchill (Terry Kiney, urmărind gradat şi sinuos traiectoria unui individ uşor manipulabil, dar integru în ultimă instanţă), sau Alice (Rosemarie DeWitt, echilibrat-oscilantă în cheie sobră).
Nu lipsesc momentele de umor atent plasate şi potenţate cu măsură, iar directorul de fotografie Linus Sandgren îl susţine pe Van Sant în a crea o imagine expresivă, speculând atât frumuseţea tristă a peisajelor damnate (nai ales prin cadre filmate din elicopter, aproape vertical, implicând pericolul care planează asupra acelor locuri - şi nu va înceta, căci pe nişte mahări precum cei de la Global/Chevron nu-i potoleşti cu una, cu două, după cum dă de înţeles deschiderea din final), cât şi farmecul inocent, "la nivelul solului", al micii comunităţi rurale (unul dintre cele mai inspirate procedee: dialogul telefonic dintre Steve şi Sue, în camerele lor de hotel, cu o sugestivă caşetare mobilă între cele două cadre). O completează armonios partitura muzicală a lui Danny Elfman.
În orice caz, "Promised Land" este un film obligatoriu de văzut, mai cu seamă la noi - dincolo de calităţile şi neîmplinirile sale, contează în primul rând prin implicare morală şi valoare informativă (ceea ce le dă o replică şi indolenţilor agresivi, care nu pierd nici o ocazie de a reproşa referinţele politice asociate cu multe filme semificative). Vrem, nu vrem, omul este un zoon politikon, iar politica este aceea care dintotdeauna, şi mai cu seamă în ultimul timp, ne guvernează destinele - inclusiv la nivel de viaţă şi de moarte. Inconturnabilă, ea nu este explicitată, ci doar sugerată (cu atât mai puternic) în filmul lui Gus Van Sant - care se distinge în primul rând prin legitima sa atitudine civică lucidă.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12-13 februarie, 2013
Bucureşti, România
Nu răsare şi străluce - dar e obligatoriu de văzut!
Acum şase ani, Paul Thomas Anderson ne cucerea cu excelentul "There Will be Blood" (2007), despre arivismul lipsit de scrupule al exploatărilor petrolifere de pionierat, la începutul secolului trecut. Vremurile s-au schimbat - oamenii nu, bată-i Dumnezeu (ca să parafrazăm o replică dintr-un popular film românesc - altminteri, fără nici o legătură cu subiectul). Preceptele de junglă ale capitalismului sălbatic din urmă cu o sută şi ceva de ani s-au perpetuat, nefăcând decât să devină tot mai sofisticate. În prezent, trăim sub dictatura marilor corporaţii - şi dacă am fi doar oneşti, dar mai săcăruţi cu duhul, mai-mai c-am da iar în mintea socialiştilor (sau, mai rău, a comuniştilor...)
Pentru că nu sunt deloc slabi de înger, atât Paul Thomas Anderson, cât şi Gus Van Sant, cu "Promised Land", abordează tema dintr-o perspectivă detaşată şi lucidă, implicată dar deloc tezistă. Comparaţia dintre cele două filme este inevitabilă, aşa că mă voi mai referi la ea, în cele ce urmează...
În ultima vreme, numitorul s-a schimbat: nu mai e musai petrolul ci milenarul duh al aurului - sau, mai nou, gazele naturale. Suntem familiarizaţi cu campaniile insidioase ale unor entităţi ca (fără virgulă) Canadian Gold Corporation, sau Chevron, care de ani buni (vorba vine) se strofoacă să ne extragă (scuze, era să scriu "sustragă") aurul de la Roşia Montană şi gazele de şist, recompensându-ne în schimb cu promisiuni gogonate de locuri de muncă, praful de pe tobă, cianuri şi alte varii toxine de prăpăd aducătoare. Filmul lui Gus Van Sant ne arată că acelaşi lucru se întâmplă şi în Statele Unite, la nivel intern, ţintele fiind diverse comunităţi locale mărunte atinse de recesiune, unde agricultorii au ajuns în pragul mizeriei, adesea pierzându-şi terenurile şi casele în folosul altei categorii de rechini - magnaţii bancari, după cum arăta Michael Moore în nemilosul său rechizitoriu "Capitalism: A Love Story" (2009) - care şi-a găsit imediat o replică spontană (şi pe deplin legitimă) în "Kapitalism - Reţeta noastră secretă" (2010 - Alexandru Solomon), semn că peste tot e vorba de acelaşi lucru - sau, altfel spus: ca la noi... şi la ei!
În scenariul scris de Matt Damon şi John Krasinski (nu întâmplător, interpreţii rolurilor principale - şi perfect antagonice), după povestirea lui Dave Eggers, personajul principal, Steve Butler (primul dintre cei doi scenarişti/actori) este un promotor al corporaţiei Global, absolut bine intenţionat şi absolut la fel de naiv, care se străduieşte să convingă locuitorii unui sat din zona Marilor Câmpii că exploatarea gazelor de şist din subsolul localităţii le va aduce bunăstarea. După câteva ţepuşoare nevinovate (că, de - scopul scuză mijloacele, cum a spus nemuritorul Gambetta), începe să întâmpine opoziţia profesorului de liceu pensionar (în fond, un reputat om de ştiinţă) Frank Yates (Hal Holbrook), întărită imediat şi de a ecologistului Dustin Noble (John Krasinski), proaspăt sosit în oraş cu un întreg aparat de propagandă artizanală. Şi de-aici, începe povestea...
Un mare merit al scenariului şi al regiei constă în faptul că, lăsându-i la o parte pe cunoscătorii situaţiei (inclusiv pitbullsemnatul, care întâmplător cam militează pe plan civic în domeniu), spectatorul e ţinut tot timpul în suspensie. Filmul e atât de echilibrat, încât chiar ne întrebăm, o bună parte din timp, de partea cui e Van Sant: a ălora bunii, sau s-a vândut pe treizeci de arginţi ălora răii - cu atât mai mult, cu cât indiciile nu lipsesc, dar sunt strecurate subtil şi contracarate de prestaţia extrem de convingătoare a lui Matt Damon (sensibil, nuanţat, profund şi credibil în rolul "protagonistului negativ"), precum şi jocul lui John Krasinski (în mod deliberat artificios, antipatic şi suspect, ca "antagonist aparent pozitiv"). Lucrurile o ţin tot aşa până în apropierea finalului, când o dublă întorsătură, conjugată strâns, pune în sfârşit lucrurile în adevărata lor lumină.
Urmărind însă axa trasată mai sus, descoperim şi principalele limite ale filmului - în primul rând, la nivel de scenariu: bunele sale intenţii, şi incontestabilele virtuţi, sunt minate de o liniaritate accentuată. Cale de cinci şesimi din film, întâmplările se succed cam ca mărgelele pe aţă, personajele rămân staţionare, iar salturile de tensiune sunt create simplist şi artificial. Nici unul dintre cei doi nu parcurge un real "arc al personajului" - nici în aparenţă, nici în esenţă - lucru cu atât mai problematic pentru protagonist, care tot timpul nu pricepe nimic, pentru ca spre sfârşit, brusc şi dintr-o dată, să i se facă lumină-n cap. Ne amintim inevitabil de mult mai complexul Daniel Plainview, al lui Daniel Day-Lewis, din sus-amintitul "There Will Be Blood", care începea sub masca unui binevoitor necreditabil (fără ca nimeni să poată defini concret motivul), pentru a degenera gradual spre dezumanizare - în tandem cu nu mai puţin antologicul său adversar, dualul Paul/Eli Sunday, atât de surprinzător compus de Paul Dano. (Şi, incidental, mă duc cu gândul la un anumit scenariu autohton, care în prezent îşi caută producătorul, unde avem de asemenea un protagonist care parcurge un drum iniţiatic similar, de la buimăceală cinstită la iluminare, angajament şi sacrificiu pentru o cauză - dar jalonat de etape succesive, organizate în jurul tripletei paradigmatice mediane: pitch-1, mid-point şi pitch-2.) Astfel, schematismul cuplului Steve/Dustin telefonează prea de timpuriu deznodământul: intuim tot timpul că nici unul nu e ceea ce pare - Steve se va da pe brazdă, iar Dustin se va face de băcănie (adică: cel ce părea rău îşi va dezvălui bunătatea de fond, şi viceversa).
În plus, nici momentul marii răsturnări premergătoare finalului, deşi bine gândită ca intenţie, se cam fâsâie prin precipitare. Este într-adevăr neaşteptată (în ambele sale mişcări succesive), dar păcătuieşte prin credibilitate psihologică şi gestionare a tensiunii dramaturgice: ambele personaje reacţionează prea rapid şi superficial motivat pentru doi oameni normali, iar distanţa prea mică dintre cei doi poli ai acestui plot-point-2 (care, prin definiţie, trebuie să fie cel mai şocant şi dramatic din orice scenariu) expediază nepermis creşterea de tensiune care deţinea toate datele potenţiale pentru a deveni cu adevărat explozivă.
O lipsă de energie similară se regăseşte şi în sfera regiei. Din capul locului, setupul e leşinat - şi decuplează atât de drastic spectatorul, încât gândurile o iau aiurea şi se pierd date importante pentru buna urmărire a acţiunii. Nu există kickstart, iar inciting event-ul se pierde în peisaj, astfel încât filmul reuşeşte să capteze interesul abia în plot-point-1: momentul intevenţiei lui Yates - şi nici în continuare n-are "zvâc", fiind mult mai static şi amorf decât "There Will Be Blood". (Faptul că în epoca de-atunci luptele se dădeau pe viaţă şi pe moarte nu o scuză; un cineast cu nerv poate să te ţină în priză chiar şi urmărind cele mai cuminţi campanii propagandistice). Cred că dacă nu eram la curent cu realitatea (ca, din păcate, mulţi spectatori - de la noi şi de aiurea), riscam să adorm, şi numai faptul de a cunoaşte miza mi-a ţinut interesul într-un crescendo de tensiune - ceea ce, în fond, e un factor extracinematografic.
Altminteri, însă, Gus Van Sant, cunoscut ca un stilist al esteticii filmice, recuperează semnificativ în plan formal. În primul rând, lucrează bine cu actorii - chiar şi în condiţiile neajunsurilor conceptuale relevate mai sus, privindu-i pe protagonist şi antagonist. În acest sens, nu e lipsit de importanţă faptul că atât Matt Damon, cât şi John Krasinski, prin forţă actoricească, reuşesc parţial o suplinire a lipsei de dramatism din zona finală - Damon beneficiind, în plus, şi de secvenţa deznodământului, pândită de riscul unei pastişe subţiri după "The Great Dictator" (1940 - Charles Chaplin) pe care, din fericire, Van Sant o evită cu bun-simţ. O surpriză plăcută ne rezervă faptul că, în jurul lor, celelalte personaje sunt mult mai complex construite - şi interpretate, începând cu Sue Thomason (acolita lui Steve, în care Frances McDormand compune din detalii discrete un personaj negativ fără ostentaţie, uman şi nuanţat), Frank Yates (un Hal Holbrook puternic şi sensibil din doar câteva apariţii), David Churchill (Terry Kiney, urmărind gradat şi sinuos traiectoria unui individ uşor manipulabil, dar integru în ultimă instanţă), sau Alice (Rosemarie DeWitt, echilibrat-oscilantă în cheie sobră).
Nu lipsesc momentele de umor atent plasate şi potenţate cu măsură, iar directorul de fotografie Linus Sandgren îl susţine pe Van Sant în a crea o imagine expresivă, speculând atât frumuseţea tristă a peisajelor damnate (nai ales prin cadre filmate din elicopter, aproape vertical, implicând pericolul care planează asupra acelor locuri - şi nu va înceta, căci pe nişte mahări precum cei de la Global/Chevron nu-i potoleşti cu una, cu două, după cum dă de înţeles deschiderea din final), cât şi farmecul inocent, "la nivelul solului", al micii comunităţi rurale (unul dintre cele mai inspirate procedee: dialogul telefonic dintre Steve şi Sue, în camerele lor de hotel, cu o sugestivă caşetare mobilă între cele două cadre). O completează armonios partitura muzicală a lui Danny Elfman.
În orice caz, "Promised Land" este un film obligatoriu de văzut, mai cu seamă la noi - dincolo de calităţile şi neîmplinirile sale, contează în primul rând prin implicare morală şi valoare informativă (ceea ce le dă o replică şi indolenţilor agresivi, care nu pierd nici o ocazie de a reproşa referinţele politice asociate cu multe filme semificative). Vrem, nu vrem, omul este un zoon politikon, iar politica este aceea care dintotdeauna, şi mai cu seamă în ultimul timp, ne guvernează destinele - inclusiv la nivel de viaţă şi de moarte. Inconturnabilă, ea nu este explicitată, ci doar sugerată (cu atât mai puternic) în filmul lui Gus Van Sant - care se distinge în primul rând prin legitima sa atitudine civică lucidă.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12-13 februarie, 2013
Bucureşti, România
