Părerea criticului
Filmul românesc Q.E.D./Quod erat demonstrandum a intrat în cinematografele noastre, cu un palmares festivalier important şi – poate mai mult de atât - cu o perspectivă mult mai nuanţată asupra relaţiei dintre Securitate şi cei urmăriţi decât filmele imediat postdecembriste (Balanţa, de exemplu), care nu au surprins-o din cauza tendinţei de a demoniza autorităţile comuniste (desigur, nu fără motiv). Regizorul Andrei Gruzsniczki (ca şi restul opiniei publice) este mai puţin subiectiv, la 25 de ani de la căderea comunismului, lăsând loc unei perspective obiective. Gruzsniczki face şi nuanţate portrete de turnători în Q.E.D., neuitând să înfăţişeze câteva dintre episoadele-cheie din „epoca de aur”. Ritmul filmului nu este tumultuos, trepidant, brutal, ci egal, insidios, asemenea manipulatorului locotenent Voican.
Personajul lui Florin Piersic Jr., Voican, nu mai este un securist de modă veche, el se consideră un poliţist, un agent al autorităţii în linia FBI-ului, nu a KGB-ului. Principala armă nu e bătaia, ci manipularea şi observaţia atentă, nu e doar bruta din vechea gardă - contrastând aici cu şefii săi. Este surprinsă propria sa latură umană: este decepţionat atât în viaţa de familie, cât şi în carieră - a fost „sărit" la promovări, şi la rândul lui este supravegheat şi urmărit.
Ca şi în filmul Walesa (2013), QED prezintă ca personaje turnători: nici ei nu sunt mânaţi de o răutate pură, ci doar de invidie: Angela (Adelaida Zamfira), colega Elenei (Ofelia Popii), care îşi face „datoria de partid” cu un pic cam mult zel, sau din dorinţa de a duce o viaţă mai bună; Lucian (Dorian Boguţă), fostul coleg al protagonistului (Sorin Leoveanu), are un complex de inferioritate faţă de performanţa lui din studenţie şi, pentru asta, a ales să colaboreze cu „Organele”: când i se cere părerea, informează, dar alege să nu îşi denigreze colegul - „era un geniu”, sugerează, şi nici să-i subaprecieze munca...
Personajul lui Sorin Leoveanu, Sorin Pârvu, e oarecum tipologic (savantul genial, într-o societate care nu este pe măsura aspiraţiilor sale), dar Pârvu nu este un dizident în sensul anilor '80, el susţine că „poţi să te realizezi oriunde”, după cum nici regimul nu răspunde cu o brutalitate imediată. Gestul declanşator al filmului - publicarea lucrării în străinătate - nu este un act de dizidenţă, nici o tentativă de deschidere a căii pentru emigrare. Interesul său este pur ştiinţific.
Există un personaj important în economia filmului, dar absent - Ducu/Alexandru Buciuman, soţul transfug al Elenei (Ofelia Popii): este caracterizat sumar prin câteva fotografii, prin relatările altor personaje dar şi prin comportamentul de rebel precoce al fiului său, David - jucat de Marc Titieni - despre care se poate presupune că îi seamănă. Alexandru este dizidentul, el declanşează - în absenţă - conflictul filmului prin publicarea lui Sorin într-o revistă occidentală. Iar fiul lui şi al Elenei are rolul de „proxy” al tatălui absent, un revoltat tăcut contra sistemului şi a compromisurilor pe care le vede în jur, care îşi umple buzunarele cu pietre (pentru ce/cine?).
Personajele secundare sunt schiţate cu mare îndemânare: mama lui Sorin (Tora Vasilescu) este persoana care a suferit şi care s-a adaptat trăind o viaţă sub autoritatea comunistă, de care se teme evocând experienţa anilor '50 şi care apelează la orice mijloace (îşi supraveghează ea însăşi fiul). Lucian (Boguţă) este turnătorul volubil, care oscilează între admiraţia faţă de Sorin şi loialitatea faţă de sistem (care i-a asigurat un computer pe birou şi ieşiri la conferinţe în Viena, Moscova); soţia lui Lucian, Valeria (Alina Berzunţeanu, într-un rol scurt dar de impact), e fata neaoşă dar binevoitoare de la ţară care nu înţelege suficient subtilităţile sistemului...
Plasarea acţiunii în anul 1984 trimite cel mai probabil la romanul lui George Orwell: societatea totalitară manifestă obsesia supravegherii (ca şi personajul lui Piersic Jr., care analizează oamenii din jur chiar în timpul liber, însăşi soţia lui - jucată de Medeea Marinescu - fiind un „dosar”).
Apar câteva episoade-cheie pentru „epoca de aur”: celebra coadă la Peco, colectarea sticlelor, iar penuria alimentelor şi cozile sunt relatate amuzant de tatăl Elenei, jucat admirabil de Virgil Ogăşanu.
Scenografia (Cristian Niculescu) filmului suferă din cauza filmării alb-negru (dar argumentul echipei de producţie, conduse de Velvet Moraru de la Icon Production, stă în picioare - aceia au fost „ani lipsiţi de culoare”), însă este relevantă mai ales în interioare: cele modeste - casa familiei Elenei - şi cele „înstărite”: locuinţa spaţioasă a lui Voican. Într-una din scene, autoturismele epocii: Dacii, maşini Lada şi Olcit-uri sunt plantate parcă demonstrativ, la fiecare colţişor de stradă. Calculatoarele vremii, radiourile şi tv-urile, ca şi costumele (Svetlana Mihăilescu) sunt excelent reconstituite.
Personajul lui Florin Piersic Jr., Voican, nu mai este un securist de modă veche, el se consideră un poliţist, un agent al autorităţii în linia FBI-ului, nu a KGB-ului. Principala armă nu e bătaia, ci manipularea şi observaţia atentă, nu e doar bruta din vechea gardă - contrastând aici cu şefii săi. Este surprinsă propria sa latură umană: este decepţionat atât în viaţa de familie, cât şi în carieră - a fost „sărit" la promovări, şi la rândul lui este supravegheat şi urmărit.
Ca şi în filmul Walesa (2013), QED prezintă ca personaje turnători: nici ei nu sunt mânaţi de o răutate pură, ci doar de invidie: Angela (Adelaida Zamfira), colega Elenei (Ofelia Popii), care îşi face „datoria de partid” cu un pic cam mult zel, sau din dorinţa de a duce o viaţă mai bună; Lucian (Dorian Boguţă), fostul coleg al protagonistului (Sorin Leoveanu), are un complex de inferioritate faţă de performanţa lui din studenţie şi, pentru asta, a ales să colaboreze cu „Organele”: când i se cere părerea, informează, dar alege să nu îşi denigreze colegul - „era un geniu”, sugerează, şi nici să-i subaprecieze munca...
Personajul lui Sorin Leoveanu, Sorin Pârvu, e oarecum tipologic (savantul genial, într-o societate care nu este pe măsura aspiraţiilor sale), dar Pârvu nu este un dizident în sensul anilor '80, el susţine că „poţi să te realizezi oriunde”, după cum nici regimul nu răspunde cu o brutalitate imediată. Gestul declanşator al filmului - publicarea lucrării în străinătate - nu este un act de dizidenţă, nici o tentativă de deschidere a căii pentru emigrare. Interesul său este pur ştiinţific.
Există un personaj important în economia filmului, dar absent - Ducu/Alexandru Buciuman, soţul transfug al Elenei (Ofelia Popii): este caracterizat sumar prin câteva fotografii, prin relatările altor personaje dar şi prin comportamentul de rebel precoce al fiului său, David - jucat de Marc Titieni - despre care se poate presupune că îi seamănă. Alexandru este dizidentul, el declanşează - în absenţă - conflictul filmului prin publicarea lui Sorin într-o revistă occidentală. Iar fiul lui şi al Elenei are rolul de „proxy” al tatălui absent, un revoltat tăcut contra sistemului şi a compromisurilor pe care le vede în jur, care îşi umple buzunarele cu pietre (pentru ce/cine?).
Personajele secundare sunt schiţate cu mare îndemânare: mama lui Sorin (Tora Vasilescu) este persoana care a suferit şi care s-a adaptat trăind o viaţă sub autoritatea comunistă, de care se teme evocând experienţa anilor '50 şi care apelează la orice mijloace (îşi supraveghează ea însăşi fiul). Lucian (Boguţă) este turnătorul volubil, care oscilează între admiraţia faţă de Sorin şi loialitatea faţă de sistem (care i-a asigurat un computer pe birou şi ieşiri la conferinţe în Viena, Moscova); soţia lui Lucian, Valeria (Alina Berzunţeanu, într-un rol scurt dar de impact), e fata neaoşă dar binevoitoare de la ţară care nu înţelege suficient subtilităţile sistemului...
Plasarea acţiunii în anul 1984 trimite cel mai probabil la romanul lui George Orwell: societatea totalitară manifestă obsesia supravegherii (ca şi personajul lui Piersic Jr., care analizează oamenii din jur chiar în timpul liber, însăşi soţia lui - jucată de Medeea Marinescu - fiind un „dosar”).
Apar câteva episoade-cheie pentru „epoca de aur”: celebra coadă la Peco, colectarea sticlelor, iar penuria alimentelor şi cozile sunt relatate amuzant de tatăl Elenei, jucat admirabil de Virgil Ogăşanu.
Scenografia (Cristian Niculescu) filmului suferă din cauza filmării alb-negru (dar argumentul echipei de producţie, conduse de Velvet Moraru de la Icon Production, stă în picioare - aceia au fost „ani lipsiţi de culoare”), însă este relevantă mai ales în interioare: cele modeste - casa familiei Elenei - şi cele „înstărite”: locuinţa spaţioasă a lui Voican. Într-una din scene, autoturismele epocii: Dacii, maşini Lada şi Olcit-uri sunt plantate parcă demonstrativ, la fiecare colţişor de stradă. Calculatoarele vremii, radiourile şi tv-urile, ca şi costumele (Svetlana Mihăilescu) sunt excelent reconstituite.
