La fiecare secvență se așteaptă o reacție, un gest, o sugestie...care să facă povestea mai captivantă...toate se descurcă și se încurcă după voia scenaristului și regizorului care nu evită stereotipiile...totuși e bine să-i vezi în plină desfășurare dramatică pe cei trei interpreți: Bronson, Perkins, Ireland...
cezarika21
pe 04 Octombrie 2016 13:28
Prima impresie pe care o ai atunci când vizionezi acest film este că urmărești creația artistică a unor diletanți, iar această impresie devine convingere la final. Scenariul puțin credibil și cu multe erori logice este pus în scenă cu un diletantism uimitor de regizorul Nicolas Gessner, lipsit de idei și de talent.
Aduși împreună pe platoul de filmare, actori experimentați ca Anthony Perkins și Charles Bronson sunt complet derutați și lăsați să se descurce cum pot, așteptând zadarnic indicații regizorale care nu mai vin. Homosexualul Perkins este ridicol în rolul de soț gelos, în timp ce Charles Bronson pare stingher și inutil cât timp nu are un pistol în mână.
”Quelqu'un derrière la porte” este un thriller psihologic, compus din secvențe exagerate și lipsite de veridicitate, fără început și fără sfârșit. Nu există finalitate și nici concluzii. Soluția ambiguă aleasă de regizor nu mulțumește pe nimeni și se potrivește ca nuca în perete. Întregul film este o simfonie a neputinței de a expune o idee în plan cinematografic, o manifestare clară a diletantismului de la prima scenă și până la ultima.
Aduși împreună pe platoul de filmare, actori experimentați ca Anthony Perkins și Charles Bronson sunt complet derutați și lăsați să se descurce cum pot, așteptând zadarnic indicații regizorale care nu mai vin. Homosexualul Perkins este ridicol în rolul de soț gelos, în timp ce Charles Bronson pare stingher și inutil cât timp nu are un pistol în mână.
”Quelqu'un derrière la porte” este un thriller psihologic, compus din secvențe exagerate și lipsite de veridicitate, fără început și fără sfârșit. Nu există finalitate și nici concluzii. Soluția ambiguă aleasă de regizor nu mulțumește pe nimeni și se potrivește ca nuca în perete. Întregul film este o simfonie a neputinței de a expune o idee în plan cinematografic, o manifestare clară a diletantismului de la prima scenă și până la ultima.