Părerea criticului
Quickand, thrillerul suedez lansat la începutul lunii pe platforma Netflix, este recomandat în primul rând de romanul cu acelaşi nume, câştigătorul unor premii numeroase. Povestea unei eleve care, din supravieţuitoare a unui masacru într-un liceu, devine principala suspectă a poliţiei, Quicksand explorează lumea amorală a celor bogaţi, reuşind să-şi manipuleze cu uşurinţă publicul în direcţii irelevante. Iată mai jos ce ţi-ar putea plăcea la sezonul de şase episoade lansat pe 5 aprilie.
După un avertisment că serialul este destinat publicului matur, auzim focuri asurzitoare de armă, iar camera începe să panorameze de aproape o podea imaculată pe care descoperim curând trupuri imobile. Zeci de secunde mai târziu, camera se opreşte asupra unei eleve încă vii, evident în stare de şoc, moment în care poliţia năvăleşte în sală. Aflăm curând că pe elevă o cheamă Maja (Hanna Ardéhn) şi, deşi la început ea pare unică supravieţuitoare a tragediei, comentarii ale poliţiei sugerează că fata ar putea fi mâna criminală din spatele masacrului.
Premisa serialului ar putea în egală măsură să incite şi sa frustreze spectatorul, în primul rând pentru că devine repede clar că niciuna dintre informaţiile oferite de scenariu nu trebuie luată de bună. Abordarea poveştii, aceea de dezvălui un cadru, să zicem rama unui tablou, lăsând în ceaţă tabloul propriu-zis, nu este una nefamiliară pentru amatorul de investigaţii poliţiste, dar în acelaşi timp este şi o convenţie: spectatorul trebuie să accepte de la bun început că este manipulat şi trebuie să investească încredere în faptul că dezvăluirea treptată, în cercuri concentrice, îl va satisface pe parcursul următoarelor episoade. În avalanşa de seriale din prezent, un astfel de pariu este mai mult decât riscant, publicul putând să renunţe la Quicksand în favoarea unor producţii mai grijulii cu aşteptările sale.
Manipularea este evidentă devreme în primul episod, când avocatul Majei (David Dencik), în loc s-o întrebe pe aceasta ce rol a avut în masacru, o întreabă cum şi-a întâlnit prietenul, pe Sebastian (Felix Sandman). Evident, urmează un gigantic flashback, iar Quicksand îşi dezvăluie reţeta: jumătate thriller poliţist şi jumătate povestea unei maturizări. Din păcate a doua jumătate nu convinge foarte mult, combinând vechea romanţă a fetei banale care îl cucereşte pe cel mai dorit şi bogat coleg, printre iahturi pe Mediterana şi maşini Porsche făcându-şi repede apariţia clişeul "ar fi putut avea pe oricine, dar m-a vrut pe mine".
În această poveste cu două viteze, între banalul amor adolescentin şi sumbrul mister al acţiunilor Majei, spectatorul este încontinuu provocat să-şi evalueze aşteptările şi este posibil ca mulţi să nu investească timpul necesar pentru a ajunge la finalul celui de-al şaselea episod pentru a se dumiri, o dată pentru totdeauna, care a fost rolul protagonistei în sângerosul eveniment de la începutul serialului. Probabil că acum un deceniu, când popularitatea serialelor nu se putea compara cu cea din prezent, spectatorii ar fi acceptat pariul şi ar fi aşteptat răbdători sfârşitul serialului. În prezent sunt şanse mult mai mici să o facă şi din păcate asta spune mai multe despre modul cum receptăm acum serialele decât despre calităţile sau defectele lui Quicksand...
După un avertisment că serialul este destinat publicului matur, auzim focuri asurzitoare de armă, iar camera începe să panorameze de aproape o podea imaculată pe care descoperim curând trupuri imobile. Zeci de secunde mai târziu, camera se opreşte asupra unei eleve încă vii, evident în stare de şoc, moment în care poliţia năvăleşte în sală. Aflăm curând că pe elevă o cheamă Maja (Hanna Ardéhn) şi, deşi la început ea pare unică supravieţuitoare a tragediei, comentarii ale poliţiei sugerează că fata ar putea fi mâna criminală din spatele masacrului.
Premisa serialului ar putea în egală măsură să incite şi sa frustreze spectatorul, în primul rând pentru că devine repede clar că niciuna dintre informaţiile oferite de scenariu nu trebuie luată de bună. Abordarea poveştii, aceea de dezvălui un cadru, să zicem rama unui tablou, lăsând în ceaţă tabloul propriu-zis, nu este una nefamiliară pentru amatorul de investigaţii poliţiste, dar în acelaşi timp este şi o convenţie: spectatorul trebuie să accepte de la bun început că este manipulat şi trebuie să investească încredere în faptul că dezvăluirea treptată, în cercuri concentrice, îl va satisface pe parcursul următoarelor episoade. În avalanşa de seriale din prezent, un astfel de pariu este mai mult decât riscant, publicul putând să renunţe la Quicksand în favoarea unor producţii mai grijulii cu aşteptările sale.
Manipularea este evidentă devreme în primul episod, când avocatul Majei (David Dencik), în loc s-o întrebe pe aceasta ce rol a avut în masacru, o întreabă cum şi-a întâlnit prietenul, pe Sebastian (Felix Sandman). Evident, urmează un gigantic flashback, iar Quicksand îşi dezvăluie reţeta: jumătate thriller poliţist şi jumătate povestea unei maturizări. Din păcate a doua jumătate nu convinge foarte mult, combinând vechea romanţă a fetei banale care îl cucereşte pe cel mai dorit şi bogat coleg, printre iahturi pe Mediterana şi maşini Porsche făcându-şi repede apariţia clişeul "ar fi putut avea pe oricine, dar m-a vrut pe mine".
În această poveste cu două viteze, între banalul amor adolescentin şi sumbrul mister al acţiunilor Majei, spectatorul este încontinuu provocat să-şi evalueze aşteptările şi este posibil ca mulţi să nu investească timpul necesar pentru a ajunge la finalul celui de-al şaselea episod pentru a se dumiri, o dată pentru totdeauna, care a fost rolul protagonistei în sângerosul eveniment de la începutul serialului. Probabil că acum un deceniu, când popularitatea serialelor nu se putea compara cu cea din prezent, spectatorii ar fi acceptat pariul şi ar fi aşteptat răbdători sfârşitul serialului. În prezent sunt şanse mult mai mici să o facă şi din păcate asta spune mai multe despre modul cum receptăm acum serialele decât despre calităţile sau defectele lui Quicksand...
