O sclava a iubirii pentru profesie, pentru oameni, pentru națiune, pentru viata.
Povestea are loc in toamna anului 1918 pe fundalul razboiului civil rus intr-un orasel ocupat de armata alba. Aici o echipa de filmare se chinuie sa-si termine proiectul, un film mut care o are in rol principal pe celebra actrita Olga Voznesenskaya. Dupa ce ca infruntau dificultati materiale si tehnice, acestia intra si in vizorul autoritatilor din cauza cameramanului Victor Pototki care in paralel filmeaza luptele de strada, arestarile si crimele efectuate in oras de catre armata alba. Olga este prinsa in acest vartej al evenimentelor si din momentul in care ia contactul cu realitatea totul capata alt sens si alta miza.
Un film minunant din punct de vedere al atmosferei create cu o stare melancolica asemanatoare cu cea pe care o ai cand te uiti la niste poze din vremuri de mult apuse. Pentru fiecare moment melodramatic care deranjeaza exista cel putin un alt moment cinematofrafic minunat care il anuleaza.
Mi-a placut in mod special felul in care face tranzitia de la un ton usor, amuzant, la unul serios, tragic, cat si schimbarile prin care trece personajul Olga, o actrita cu capul in nori "lovita" in fata de realitatea crunta din jurul ei atat de tare incat nici macar un zambet fals la camera nu mai poate oferi.
Cu bune, cu rele, ramane pentru mine o alta experienta cinefila memorabila oferita de Nikita Mikhalkov.
borisvultur
pe 11 Iulie 2017 19:50
Regizorul din film, cu alură oblomovistă, nu ține cont de contorsiunile istoriei, de războiul civil. Un turn de fildeș, din care iese mai întâi Potoțky, filmând execuțiile, iar mai apoi ireala, utopica Olga, care refuză să mai zâmbească în filmele sale mute. Șocul conștiinței îi spune că până acum a făcut lucruri fără valoare. „Oare noi trăim?”- întreabă regizorul din film.
alex_il_fenomeno
pe 23 Martie 2012 17:21
un film uimitor , de o tensiune , o pasiune dar si o muzicalitate aparte , cum numai un regizor asemeni lui Nikita Mikhalkov putea sa realizeze ! este un film atat de "colorat" din punctul de vedere al varietatilor , al contrastelor prezente , incat pelicula captiveaza de la inceput si o tine asa pana la acel final , atat de nedrept , dar de fascinant , cu o melodie a carei linie melodica iti ramane intiparita in minte ... iar acel cadru este atat de bun , incat iti ofera o stare placuta , cum nu ai putea crede ! merita urmarit cu placere si revazut oricand .
BaetuAndrei
pe 14 Noiembrie 2011 21:41
Rusia, 1918, în plin Război Civil. Într-un orăşel din sud, ocupat de armata contrarevoluţionară, o echipă din Moscova filmează o melodramă intitulată „Sclava iubirii". În rolurile principale, evoluează o vedetă a filmului mut, Olga Voznesenskaia, şi nu mai puţin celebrul actor Maksakov. În paralel şi în absolută clandestinitate, cameramanul Victor Potoţki filmează luptele de stradă şi arestările efectuate în oraş de către serviciile secrete ale Armatei Albe. Îndrăgostit de superba, dar ignoranta Olga, Victor încearcă s-o facă pe aceasta să înţeleagă ce se întâmplă în jurul lor.
frodo_b
pe 23 Iulie 2011 16:37
Acest film istorico-revoluționar cu elemente de un art-dramatism convențional ne prezintă o lume inventată a inteligenței rusești pierdută în vîltoarea vremii, și această lume imaginară îl încurcă pe spectator să înțeleagă mai bine și mai aproape acea lume și în special pe eroul pe care îl joacă Rodion Nahapetov – operatorul Pototsky,care pe neașteptate a devenit ”om al revoluției”. Distanța dintre dînsul și altele personaje, necunoașterea sa de către același spectator, cît nu ar fi de straniu încă mai tare definește hotarul între cele două timpuri. De fapt, în filmul ”Sclava iubirii” situația singură cere ca Pototsky să ne apară așa cum este el ca atare. Și este impus pentru cîștigul a ceea în ce crede să joace rolul a unui om simplu, ironic, cui nui pasă de nimic în această viață, astfel încît cu zîmbetul pe buze vizionează haosul de pe scena turnării unui nou film „genial” al cinematografiei mute.
Acest personaj nici nu este arătat în acțiune, în acel moment cînd filmează pe peliculă „sălbăticiile” facute de Armata Albă. Noi numai vedem materialul, pe care îl privesc pe ascuns niște oameni și printre dînșii și Olga Voznesenskaya. Între cadrele reale și cele hronice (timpul cum este el) sînt lipite două scene, filmate parcă de Pototsky (timpul cum e văzut el de creatorii filmului „Sclava iubirii”). Cînd Pototsky care comentează după cadru imaginile spune „Eu nu mă puteam apropia” deodată înțelegi că de fapt aceste cuvinte aparțin autorilor filmului, punctul lor de vedere curent asupra acelor evenimente ce s-au petrecut demult și nu pot fi demonstrate. Eroul de parcă există în două timpuri: în trecut el e văzut de ochii lui Olga, care are nevoie să romantizeze totul, să construiască o aură frumoasă dar nu prea adecvată în aceste circumstanțe, iar în prezentel e văzut în calitate de observator care ficsează însuși timpul ce s-a rupt în două. Creatorii de astăzi au nevoie de Pototsky pentru ca să-și amintească , ceea ce ei singuri nu au văzut, să-și închipuie sau să-și imagineze ceea ce a fost demult.
Povestea are loc in toamna anului 1918 pe fundalul razboiului civil rus intr-un orasel ocupat de armata alba. Aici o echipa de filmare se chinuie sa-si termine proiectul, un film mut care o are in rol principal pe celebra actrita Olga Voznesenskaya. Dupa ce ca infruntau dificultati materiale si tehnice, acestia intra si in vizorul autoritatilor din cauza cameramanului Victor Pototki care in paralel filmeaza luptele de strada, arestarile si crimele efectuate in oras de catre armata alba. Olga este prinsa in acest vartej al evenimentelor si din momentul in care ia contactul cu realitatea totul capata alt sens si alta miza.
Un film minunant din punct de vedere al atmosferei create cu o stare melancolica asemanatoare cu cea pe care o ai cand te uiti la niste poze din vremuri de mult apuse. Pentru fiecare moment melodramatic care deranjeaza exista cel putin un alt moment cinematofrafic minunat care il anuleaza.
Mi-a placut in mod special felul in care face tranzitia de la un ton usor, amuzant, la unul serios, tragic, cat si schimbarile prin care trece personajul Olga, o actrita cu capul in nori "lovita" in fata de realitatea crunta din jurul ei atat de tare incat nici macar un zambet fals la camera nu mai poate oferi.
Cu bune, cu rele, ramane pentru mine o alta experienta cinefila memorabila oferita de Nikita Mikhalkov.
Acest personaj nici nu este arătat în acțiune, în acel moment cînd filmează pe peliculă „sălbăticiile” facute de Armata Albă. Noi numai vedem materialul, pe care îl privesc pe ascuns niște oameni și printre dînșii și Olga Voznesenskaya. Între cadrele reale și cele hronice (timpul cum este el) sînt lipite două scene, filmate parcă de Pototsky (timpul cum e văzut el de creatorii filmului „Sclava iubirii”). Cînd Pototsky care comentează după cadru imaginile spune „Eu nu mă puteam apropia” deodată înțelegi că de fapt aceste cuvinte aparțin autorilor filmului, punctul lor de vedere curent asupra acelor evenimente ce s-au petrecut demult și nu pot fi demonstrate. Eroul de parcă există în două timpuri: în trecut el e văzut de ochii lui Olga, care are nevoie să romantizeze totul, să construiască o aură frumoasă dar nu prea adecvată în aceste circumstanțe, iar în prezentel e văzut în calitate de observator care ficsează însuși timpul ce s-a rupt în două. Creatorii de astăzi au nevoie de Pototsky pentru ca să-și amintească , ceea ce ei singuri nu au văzut, să-și închipuie sau să-și imagineze ceea ce a fost demult.