Un film, pentru care s-a cheltuit sub un milion de dolari. Un film nominalizat la Ursul de aur, principalul trofeu oferit la festivalul de film de la Berlin. Primul film din istorie a cărui premieră s-a făcut oficial sub formă de conţinut multimedia pentru telefoanele mobile. Titlul său este Rage, regia o semnează Sally Potter, iar printre actori îi regăsim pe Jude Law, Judi Dench, Steve Buscemi, John Leguizamo sau Lily Cole.Este vorba despre un experiment neconvenţional, un proiect minimalist, dar cu o mulţime de personaje, un thriller, chiar, dacă ne gândim că au loc două decese, în împrejurări misterioase. Nu este realizarea cinematografică a anului, însă merită văzut, chiar şi numai pentru a vedea ce se poate face cu o cameră video, un fundal albastru şi câteva vedete intervievate.
Michelangelo este un student care, cu un telefon mobil (îmi vine greu să cred că o rezoluţie de o asemenea calitate se poate obţine cu un simplu telefon mobil, dar acesta este un aspect mai puţin important), realizează câteva interviuri unor persoane implicate în lumea modei: de la băiatul care aduce pizza la eveniment, până la critici de modă, fotografi sau modele. Astfel, facem cunoştinţă cu diverse personaje, care mai de care mai interesant. Minx (Jude Law) este un travestit care ia lumea modei foarte în serios; Frank (Steve Buscemi) este un fotograf fără milă, care consideră că arta cere întotdeauna scrificii; Lettuce Leaf (Lily Cole) este o tânără britanică aflată la debutul ei în prezentările de modă; Mona Carvell (Judi Dench) este un critic de modă foarte cinic, care vede moda ca pe o formă de prostituţie. Iar aceste sunt doar câteva dintre personajele care trec prin faţa camerei.Pe Michelangelo nu-l vedem deloc. Nici măcar nu-l auzim. De multe ori, cei aflaţi în faţa camerei îl roagă să repete întrebarea şi îi rostesc numele, parcă pentru a ne aduce aminte că este şi el pe acolo!
Rage nu este despre acţiune, ci despre păreri. În vreme ce evenimentele se petrec în afara razei de acţiune a obiectivului camerei, spectatorii urmăresc părerile celor intervievaţi despre ce s-a întâmplat.
Sally Potter încearcă, prin Rage, să facă o analiză a fenomenului “fashion” şi a celor implicaţi în acesta. O lume superficială şi meschină. “Suntem, pur şi simplu, intoxicaţi de modă. Suntem inundaţi de ea.” spunea Potter la premiera filmului, adăugând: “Suntem, parcă, hipnotizaţi, vrăjiţi de acest spectacol, o formă minimalistă de teatru, la care ştim exact ce se va întâmpla, dar, totuşi, nu contenim să ne uităm.”
Michelangelo este un student care, cu un telefon mobil (îmi vine greu să cred că o rezoluţie de o asemenea calitate se poate obţine cu un simplu telefon mobil, dar acesta este un aspect mai puţin important), realizează câteva interviuri unor persoane implicate în lumea modei: de la băiatul care aduce pizza la eveniment, până la critici de modă, fotografi sau modele. Astfel, facem cunoştinţă cu diverse personaje, care mai de care mai interesant. Minx (Jude Law) este un travestit care ia lumea modei foarte în serios; Frank (Steve Buscemi) este un fotograf fără milă, care consideră că arta cere întotdeauna scrificii; Lettuce Leaf (Lily Cole) este o tânără britanică aflată la debutul ei în prezentările de modă; Mona Carvell (Judi Dench) este un critic de modă foarte cinic, care vede moda ca pe o formă de prostituţie. Iar aceste sunt doar câteva dintre personajele care trec prin faţa camerei.Pe Michelangelo nu-l vedem deloc. Nici măcar nu-l auzim. De multe ori, cei aflaţi în faţa camerei îl roagă să repete întrebarea şi îi rostesc numele, parcă pentru a ne aduce aminte că este şi el pe acolo!
Rage nu este despre acţiune, ci despre păreri. În vreme ce evenimentele se petrec în afara razei de acţiune a obiectivului camerei, spectatorii urmăresc părerile celor intervievaţi despre ce s-a întâmplat.
Sally Potter încearcă, prin Rage, să facă o analiză a fenomenului “fashion” şi a celor implicaţi în acesta. O lume superficială şi meschină. “Suntem, pur şi simplu, intoxicaţi de modă. Suntem inundaţi de ea.” spunea Potter la premiera filmului, adăugând: “Suntem, parcă, hipnotizaţi, vrăjiţi de acest spectacol, o formă minimalistă de teatru, la care ştim exact ce se va întâmpla, dar, totuşi, nu contenim să ne uităm.”