Părerea criticului
Unul dintre cele mai captivante și mai surprinzătoare seriale apărute recent
Dacă ai văzut primul sezon, probabil că deja l-ai văzut și pe al doilea, așa că vom vorbi, per total, despre farmecul întregului univers al serialului HBO Raised by Wolves (2020 – ), încercând să surprindem principalele motive pentru care e o capodoperă a acestor ani `20. Desigur, fără să dăm prea multe spoilere propriu-zise.
În primul rând, creatorul serialului, Aaron Guzikowski, culege și reinterpretează cu multă inteligență mai multe mitologii. Să începem cu titlul, care amintește de legenda lui Romulus și Remus, cei doi frați care stau la baza întemeierii Romei, abandonați în loc să fie uciși, apoi crescuți de celebra lupoaică. Spre finalul primului sezon, ne dumirim cine e Romulus și cine e Remus, dar dacă avem senzația că știm cine e lupoaica, s-ar putea să ne înșelăm.
După un pregeneric superb cu un iz postapocaliptic, însoțit de melancolia cumva dulceagă a coloanei sonore a lui Ben Frost, serialul începe cu o aterizare biblică a unei navete spațiale ce arată ca aparatul de ras al regizorului Ridley Scott (care aparent, în dezvoltarea aspectului vizual al primului sezon, s-a inspirat din lucruri ceva mai simple și mai uzuale ca în Prometheus).
Așadar, din această navetă ies un soi de Adam și Eva îmbrăcați în latex. Ei sunt Mama (Amanda Collin) și Tata (Abubakar Salim), doi androizi însărcinați cu misiunea de a incuba niște embrioni umani și de a începe o colonie de atei pe această planetă, Kepler-22b. O planetă respirabilă, locuibilă, similară Terrei, dar nu tocmai. În mijlocul acestei sălbăticii înălțătoare a peisajelor extraterestre și sub clar de luni, ies la suprafață multe urme ale unei lumi cel puțin cândva locuită. Urme precum scheletul unui șarpe imens, sau găurile din pământ, largi și nesfârșite, care par să ducă până în centrul planetei; și, nu în ultimul rând, o voce; o prezență; o entitate. Nu știm de unde vine, nu știm ce e, dacă e bună sau rea, dar îi vedem influența. „Mithraicii” i se închină și o numesc Sol.
Religia joacă, deci, un rol principal în acest univers împărțit între credincioși și atei. Războiul lor a făcut Pământul de nelocuit iar acel pregeneric postapocaliptic despre care vorbeam ne-o amintește la începutul fiecărui episod.
Mithraismul roman a fost o fundație pentru creștinism fiindcă îmbina păgânismul cu recunoașterea unui singur zeu. Zeul Mithra, preluat din zona indo-iraniană și romanizat în această figură solară mesianică. Însă Guzikowski pleacă de la caracterul de misterii și de la iconografia mithraică, dar îl tapetează cu numeroase reinterpretări ale practicilor creștine.
Nu demult, pe Pământ, mithraicii au fost instruiți în chip misterios, prin intermediul scripturilor codate, să elaboreze o tehnologie bazată pe fotoni întunecați și astfel i-au creat pe Necromanceri – acești androizi distrugători similari femeii aurii din filmul Metropolis (1927). Doar că Necromancerii, care aproape au eliminat toți ateii, au și decimat planeta prin puterile lor nemăsurate, forțându-i pe creatorii lor credincioși să îmbarce o mie de suflete pe o arcă și s-o ia la goană înspre alte galaxii, înspre același Kepler-22b.
Un astfel de Necromancer este și Mama la bază. Încă are armele din dotare, dar a fost reprogramată să fie o Mamă, un păstor. Și, odată cu această reprogramare, a fost și convertită. Să îngrijească o colonie de atei. Și o cheamă Lamia, ca în mitologia greacă.
Fiindcă Lamia interferează amoros în cuplul Zeus-Hera, zeița geloasă Hera îi omoară copiii rezultați în urma acestei uniuni ilicite. Și o condamnă la insomnii, ca să își plângă mereu odraslele defuncte. Zeus încearcă să o mai aline înzestrând-o cu abilitatea de a-și scoate ochii, dar impulsul Lamiei e să omoare copii.
În Raised by Wolves, Lamia poate să își schimbe ochii cu cei de Necromancer, înarmându-se doar pentru a-și proteja copiii. Doar că prin toată această expunere la oameni și la emoțiile lor, părinții androizi învață să răspundă tot emoțional. Iar puterile Lamiei, care devine vulnerabilă prin tot acest tumult afectiv matern, sunt când salvatoare, când otrăvitoare.
Și să nu uităm de Tată, care nu e un Necromancer precum Mama (ceea ce îl cam complexează), ci e un „model de serviciu”, adică un android standard care spune bancuri, dar care știe să își crească, în felul lui, copiii. Îți vine să vezi serialul într-o doară numai ca să urmărești dinamicile de cuplu ale celor doi, precum și discuțiile lor de părinți androizi nevoiți să își construiască scuturi împotriva emoțiilor. Iar cei doi actori sunt fabuloși în a reda această graniță fină între om și mașinărie, între emoție și program. Atât prin felul în care simt cât și prin cum se raportează la ce simt. Pe talentata actriță de origine daneză Amanda Collin o mai știm, dar Abubakar Salim merită un rând special de aplauze și de lauri.u
Iar dacă primul sezon așază trunchiul poveștii, al doilea o încoronează. Toate aceste griuri morale între bine-rău, părinte creator-părinte devorator, conservator-progresist, om-tehnologie, credință-ateism, zeu bun-zeu rău, specii sacrificabile-specii privilegiate sunt excelent ilustrate în estetica de cross-genre a acestui serial SF când dramatic, când comic, când thriller-horror supranatural, când vampiric, ba chiar slasher pe alocuri. Doar că uneori, sângele e și alb.
Așadar, dacă rolul unui SF este să exploreze mai pe ocolite natura umană, acest serial abordează într-un mod spectaculos noțiunea contemporană finalmente deschisă de „om”. În finalul ultimului episod din sezonul doi, intitulat „Fericire”, rămânem cu aceste vorbe: „Când sunt copleșiți de frică, până și ateii inventează zei cărora să li se roage. Vă asigur că aceste rugăciuni vor fi neascultate. Joacă jocul. Așa supraviețuiești.”
Altfel, ce pot să vă mai spun este că sezonul doi se termină într-un cliff-hanger și că Aaron Guzikowski încă scrie.
Dacă ai văzut primul sezon, probabil că deja l-ai văzut și pe al doilea, așa că vom vorbi, per total, despre farmecul întregului univers al serialului HBO Raised by Wolves (2020 – ), încercând să surprindem principalele motive pentru care e o capodoperă a acestor ani `20. Desigur, fără să dăm prea multe spoilere propriu-zise.
În primul rând, creatorul serialului, Aaron Guzikowski, culege și reinterpretează cu multă inteligență mai multe mitologii. Să începem cu titlul, care amintește de legenda lui Romulus și Remus, cei doi frați care stau la baza întemeierii Romei, abandonați în loc să fie uciși, apoi crescuți de celebra lupoaică. Spre finalul primului sezon, ne dumirim cine e Romulus și cine e Remus, dar dacă avem senzația că știm cine e lupoaica, s-ar putea să ne înșelăm.
După un pregeneric superb cu un iz postapocaliptic, însoțit de melancolia cumva dulceagă a coloanei sonore a lui Ben Frost, serialul începe cu o aterizare biblică a unei navete spațiale ce arată ca aparatul de ras al regizorului Ridley Scott (care aparent, în dezvoltarea aspectului vizual al primului sezon, s-a inspirat din lucruri ceva mai simple și mai uzuale ca în Prometheus).
Așadar, din această navetă ies un soi de Adam și Eva îmbrăcați în latex. Ei sunt Mama (Amanda Collin) și Tata (Abubakar Salim), doi androizi însărcinați cu misiunea de a incuba niște embrioni umani și de a începe o colonie de atei pe această planetă, Kepler-22b. O planetă respirabilă, locuibilă, similară Terrei, dar nu tocmai. În mijlocul acestei sălbăticii înălțătoare a peisajelor extraterestre și sub clar de luni, ies la suprafață multe urme ale unei lumi cel puțin cândva locuită. Urme precum scheletul unui șarpe imens, sau găurile din pământ, largi și nesfârșite, care par să ducă până în centrul planetei; și, nu în ultimul rând, o voce; o prezență; o entitate. Nu știm de unde vine, nu știm ce e, dacă e bună sau rea, dar îi vedem influența. „Mithraicii” i se închină și o numesc Sol.
Religia joacă, deci, un rol principal în acest univers împărțit între credincioși și atei. Războiul lor a făcut Pământul de nelocuit iar acel pregeneric postapocaliptic despre care vorbeam ne-o amintește la începutul fiecărui episod.
Mithraismul roman a fost o fundație pentru creștinism fiindcă îmbina păgânismul cu recunoașterea unui singur zeu. Zeul Mithra, preluat din zona indo-iraniană și romanizat în această figură solară mesianică. Însă Guzikowski pleacă de la caracterul de misterii și de la iconografia mithraică, dar îl tapetează cu numeroase reinterpretări ale practicilor creștine.
Nu demult, pe Pământ, mithraicii au fost instruiți în chip misterios, prin intermediul scripturilor codate, să elaboreze o tehnologie bazată pe fotoni întunecați și astfel i-au creat pe Necromanceri – acești androizi distrugători similari femeii aurii din filmul Metropolis (1927). Doar că Necromancerii, care aproape au eliminat toți ateii, au și decimat planeta prin puterile lor nemăsurate, forțându-i pe creatorii lor credincioși să îmbarce o mie de suflete pe o arcă și s-o ia la goană înspre alte galaxii, înspre același Kepler-22b.
Un astfel de Necromancer este și Mama la bază. Încă are armele din dotare, dar a fost reprogramată să fie o Mamă, un păstor. Și, odată cu această reprogramare, a fost și convertită. Să îngrijească o colonie de atei. Și o cheamă Lamia, ca în mitologia greacă.
Fiindcă Lamia interferează amoros în cuplul Zeus-Hera, zeița geloasă Hera îi omoară copiii rezultați în urma acestei uniuni ilicite. Și o condamnă la insomnii, ca să își plângă mereu odraslele defuncte. Zeus încearcă să o mai aline înzestrând-o cu abilitatea de a-și scoate ochii, dar impulsul Lamiei e să omoare copii.
În Raised by Wolves, Lamia poate să își schimbe ochii cu cei de Necromancer, înarmându-se doar pentru a-și proteja copiii. Doar că prin toată această expunere la oameni și la emoțiile lor, părinții androizi învață să răspundă tot emoțional. Iar puterile Lamiei, care devine vulnerabilă prin tot acest tumult afectiv matern, sunt când salvatoare, când otrăvitoare.
Și să nu uităm de Tată, care nu e un Necromancer precum Mama (ceea ce îl cam complexează), ci e un „model de serviciu”, adică un android standard care spune bancuri, dar care știe să își crească, în felul lui, copiii. Îți vine să vezi serialul într-o doară numai ca să urmărești dinamicile de cuplu ale celor doi, precum și discuțiile lor de părinți androizi nevoiți să își construiască scuturi împotriva emoțiilor. Iar cei doi actori sunt fabuloși în a reda această graniță fină între om și mașinărie, între emoție și program. Atât prin felul în care simt cât și prin cum se raportează la ce simt. Pe talentata actriță de origine daneză Amanda Collin o mai știm, dar Abubakar Salim merită un rând special de aplauze și de lauri.u
Iar dacă primul sezon așază trunchiul poveștii, al doilea o încoronează. Toate aceste griuri morale între bine-rău, părinte creator-părinte devorator, conservator-progresist, om-tehnologie, credință-ateism, zeu bun-zeu rău, specii sacrificabile-specii privilegiate sunt excelent ilustrate în estetica de cross-genre a acestui serial SF când dramatic, când comic, când thriller-horror supranatural, când vampiric, ba chiar slasher pe alocuri. Doar că uneori, sângele e și alb.
Așadar, dacă rolul unui SF este să exploreze mai pe ocolite natura umană, acest serial abordează într-un mod spectaculos noțiunea contemporană finalmente deschisă de „om”. În finalul ultimului episod din sezonul doi, intitulat „Fericire”, rămânem cu aceste vorbe: „Când sunt copleșiți de frică, până și ateii inventează zei cărora să li se roage. Vă asigur că aceste rugăciuni vor fi neascultate. Joacă jocul. Așa supraviețuiești.”
Altfel, ce pot să vă mai spun este că sezonul doi se termină într-un cliff-hanger și că Aaron Guzikowski încă scrie.
