Părerea criticului
A costat 80 de milioane de dolari, iar rezultatul de pe ecran merită: Real Steel/Pumni de oţel îmbină câteva genuri pe care nu le-ai fi crezut în stare să se înghesuie în acelaşi timp la cinema, de la drama de familie până la filmul despre box (sau sport în general), totul într-un context SF. Deşi există câteva accente false, Real Steel reuşeşte să livreze, mai ales spectatorului indulgent, cam tot ceea promite, în primul rând spectaculos şi emoţie.
În vizor este Charlie (Hugh Jackman) un fost boxer care, după ce boxul cu pugilişti umani iese din modă şi este înlocuit cu cel, mult mai dur, cu roboţi, intră în circuitul de meciuri trăind de pe o zi pe alta cu roboţi vechi şi adesea învinşi. Problemele lui devin şi mai mari când trebuie să aibă grijă de fiul său Max (Dakota Goyo), un puşti foarte înfipt care va reuşi să-i dea viaţa peste cap. După câteva peripeţii în underground-ul luptelor ilegale, cei doi vor reuşi să iasă la suprafaţă cu ajutorul improbabil al unui robot de generaţie veche.
Nu te aştepta ca Pumnii de oţel să fie doar de oţel, căci e foarte multă carne pe ei. Până la urmă povestea se bazează pe experienţele lui Charles şi Max, pe apropierea dintre tată şi fiu şi, mai important, pe eforturile ieşite din comun ale tatălui pentru a câştiga afecţiunea şi admiraţia celui mic. Din acest punct de vedere Pumni de oţel reuşeşte să fie emoţionant şi nu se mulţumeşte să-ţi ia ochii cu cruntele schimburi de lovituri dintre roboţi...
Cinemagia a văzut filmul pe ecranul IMAX şi a ieşit cam zdruncinată, căci efectele sonore sunt atât de exagerate, încât inima nu-ţi mai bate în ritmul ei propriu, ci în cel al loviturilor de pe ecran. Din fericire filmul regizat de Shawn Levy reuşeşte să-ţi distragă atenţia de la sonorul asurzitor cu câteva imagini spectaculoase şi meciuri realiste, pe care le trăieşti intens. Dacă înainte de vizionare credeai ca şi noi că boxul între roboţi o să te lase rece, pentru că niciun om nu suferă în timpul luptei, află că nu este deloc aşa: luptele te implică mai mult decât crezi, pentru că până la urmă în spatele lor toate oamenii se află...
Totul arată minunat cât suntem în ring, dar lucrurile stau mai puţin bine în afara lui. Deşi nu se precizează niciodată anul în care se petrece acţiunea, evenimentele ar trebui să aibă loc cel puţin 15 ani în viitor. Cu toate acestea, în afara unor telefoane mai meseriaşe şi-a unor maşini uşor diferite, nimic nu pare să fi evoluat în America în filmul lui Shawn Levy. Dacă te aştepţi la modă extravagantă, clădiri futuriste şi mecanizare totală, lasă aceste aşteptări acasă: singurele elemente cu adevărat SF din Real Steel sunt roboţii. Nu am înţeles nici cum boxul cu oameni a dispărut atât de repede din atenţia publicului, iar aceste detalii, precum şi unele aspectele ale modului în care Charlie şi Max îl controlează pe Atom, dezamăgesc spectatorul atent...
Cu toate defectele lui, Real Steel este totuşi o poveste de familie reuşită, care te poate ţine atent atât cu relaţia dintre Charlie şi Max cât şi cu păruielile din ring.
În vizor este Charlie (Hugh Jackman) un fost boxer care, după ce boxul cu pugilişti umani iese din modă şi este înlocuit cu cel, mult mai dur, cu roboţi, intră în circuitul de meciuri trăind de pe o zi pe alta cu roboţi vechi şi adesea învinşi. Problemele lui devin şi mai mari când trebuie să aibă grijă de fiul său Max (Dakota Goyo), un puşti foarte înfipt care va reuşi să-i dea viaţa peste cap. După câteva peripeţii în underground-ul luptelor ilegale, cei doi vor reuşi să iasă la suprafaţă cu ajutorul improbabil al unui robot de generaţie veche.
Nu te aştepta ca Pumnii de oţel să fie doar de oţel, căci e foarte multă carne pe ei. Până la urmă povestea se bazează pe experienţele lui Charles şi Max, pe apropierea dintre tată şi fiu şi, mai important, pe eforturile ieşite din comun ale tatălui pentru a câştiga afecţiunea şi admiraţia celui mic. Din acest punct de vedere Pumni de oţel reuşeşte să fie emoţionant şi nu se mulţumeşte să-ţi ia ochii cu cruntele schimburi de lovituri dintre roboţi...
Cinemagia a văzut filmul pe ecranul IMAX şi a ieşit cam zdruncinată, căci efectele sonore sunt atât de exagerate, încât inima nu-ţi mai bate în ritmul ei propriu, ci în cel al loviturilor de pe ecran. Din fericire filmul regizat de Shawn Levy reuşeşte să-ţi distragă atenţia de la sonorul asurzitor cu câteva imagini spectaculoase şi meciuri realiste, pe care le trăieşti intens. Dacă înainte de vizionare credeai ca şi noi că boxul între roboţi o să te lase rece, pentru că niciun om nu suferă în timpul luptei, află că nu este deloc aşa: luptele te implică mai mult decât crezi, pentru că până la urmă în spatele lor toate oamenii se află...
Totul arată minunat cât suntem în ring, dar lucrurile stau mai puţin bine în afara lui. Deşi nu se precizează niciodată anul în care se petrece acţiunea, evenimentele ar trebui să aibă loc cel puţin 15 ani în viitor. Cu toate acestea, în afara unor telefoane mai meseriaşe şi-a unor maşini uşor diferite, nimic nu pare să fi evoluat în America în filmul lui Shawn Levy. Dacă te aştepţi la modă extravagantă, clădiri futuriste şi mecanizare totală, lasă aceste aşteptări acasă: singurele elemente cu adevărat SF din Real Steel sunt roboţii. Nu am înţeles nici cum boxul cu oameni a dispărut atât de repede din atenţia publicului, iar aceste detalii, precum şi unele aspectele ale modului în care Charlie şi Max îl controlează pe Atom, dezamăgesc spectatorul atent...
Cu toate defectele lui, Real Steel este totuşi o poveste de familie reuşită, care te poate ţine atent atât cu relaţia dintre Charlie şi Max cât şi cu păruielile din ring.
