Părerea criticului
Unul dintre primele cinci filme ale lui Hitchcock, cronologic vorbind, mi-a dat multe dureri de cap. Începutul filmului mi-a adus aminte de „Citizen Kane”, există unele similitudini cu acesta care m-au făcut să mă sperii. Numele conacului lui de Winter aducea aminte de numele conacului lui Charles Foster Kane, Xanadu, un paradis greu accesibil oamenilor de rând. O altă similitudine importantă este faptul că unul dintre protagonişti încearcă să afle informaţii despre personajul principal al filmului. Dacă în cazul de faţă doamna de Winter încearcă să afle informaţii despre fosta doamnă de Winter, Rebecca, în „Citizen Kane” ziaristul încearcă să afle mai multe detalii despre fostul proprietar al ziarului „New York Journal” şi anume Kane.
De ce am zis eu că m-am speriat. În timp ce urmăream „Citizen Kane” am ajuns pe undeva la 80% din film, moment în care am renunţat să mai caut vre-un artificiu care să dea drumul la film, m-am obişnuit cu ideea că evoluţia filmului este una liniară fără urcuşuri, fără coborâşuri. Aceeaşi temere am avut-o şi în cazul de faţă pentru că am ajuns tot pe la 70% şi se părea că filmul nu se îndreaptă în nici o direcţie. Începutul e foarte greu de digerat, iar cei ce stau mai slab la capitolul răbdare vor renunţa numaidecât. Din fericire pentru mine şi spre deosebire de „Citizen Kane” finalul filmului de faţă este aproape impresionant şi pot să spun că aproape l-am recunoscut pe Hitchcock. Să ţinem cont de faptul că a mai durat vreo cincisprezece ani până ca regizorul să dea lovitura cu „Rear Window”.
Ceea ce a tras filmul în jos, din punctul meu de vedere, şi îl diferenţiază de celelalte capodopere ale lui Hitchcock este faptul că filmul este foarte evident împărţit în două. Ce este şi mai dureros este faptul că a doua parte nu vine în completarea primei părţi, nu poţi avea o reacţie de genul „s-a meritat să stau până acum ca să văd asta”, pur şi simplu poţi să urmăreşti doar partea a doua fără să pierzi mare lucru. Momentul în care se scufundă nava este momentul de care vorbesc, momentul care dă startul adevăratului film.
Pe scurt… filmul începe în Monte Carlo cu imaginea unei baronese şi a cameristei ei, acestea îl întâlnesc pe văduvul Maxim de Winter. Se înfiripează o idilă între de Winter şi cameristă, totul culminând cu o nuntă intimă între ei doi. În momentul în care acesta o prezintă personalului conacului Manderley încep problemele pentru noua doamnă de Winter, acestea constând în faptul că toată lumea pare să aibă pretenţia de a o înlocui în vreun fel pe fosta doamnă de Winter. Interesant e faptul că înainte de nuntă numele noii doamne de Winter nu este cunoscut ceea ce denotă într-o stare de inferioritate faţă de Rebecca. Mărul discordiei pare a fi doamna Danver, oarece îngrijitoare şef a conacului care pe fondul unei relaţii foarte apropiate cu fosta, pare să nu o mai înghită pe actuala. Apropo, Rebecca, cea care dă şi numele filmului nu este prezentă activ în film, este doar amintită însă într-atâta de mult încât tind să fiu de acord cu numele filmului.
Tehnic, filmul se împarte în trei capitole, primul capitol este o poveste de dragoste, al doilea este dezvăluirea misterului, singurul în care l-am recunoscut pe Hitchcock, iar ultimul pare un thriller poliţist în care se caută motive şi dovezi.
Ironia este tocmai faptul că singurul film pe care nu l-aş include în aceeaşi oală cu „Rear Window”, „Psycho” sau „Vertigo” a câştigat Oscarul pentru cel mai un film al anului. Asta mă face să cred că sătul de atâtea capodopere care să nu fie recunoscute de Academy Award, Hitchcock a regizat un asemenea film care să ia sigur Oscarul cu toate că asta însemna să se dezică de elementele ce compuneau iniţial filmele lui… altfel nu pot explica diferenţa. Nu face nici măcar parte din categoria de filme cu care Hitchcock e sinonim… alde thriller. E un film bunicel dar Hitchock a făcut la viaţa lui filme mult mai bune. Dacă vreţi să îl exploataţi pe Hitchcock nu începeţi cu filmul acesta pentru că veţi fi descurajaţi. Amin.
De ce am zis eu că m-am speriat. În timp ce urmăream „Citizen Kane” am ajuns pe undeva la 80% din film, moment în care am renunţat să mai caut vre-un artificiu care să dea drumul la film, m-am obişnuit cu ideea că evoluţia filmului este una liniară fără urcuşuri, fără coborâşuri. Aceeaşi temere am avut-o şi în cazul de faţă pentru că am ajuns tot pe la 70% şi se părea că filmul nu se îndreaptă în nici o direcţie. Începutul e foarte greu de digerat, iar cei ce stau mai slab la capitolul răbdare vor renunţa numaidecât. Din fericire pentru mine şi spre deosebire de „Citizen Kane” finalul filmului de faţă este aproape impresionant şi pot să spun că aproape l-am recunoscut pe Hitchcock. Să ţinem cont de faptul că a mai durat vreo cincisprezece ani până ca regizorul să dea lovitura cu „Rear Window”.
Ceea ce a tras filmul în jos, din punctul meu de vedere, şi îl diferenţiază de celelalte capodopere ale lui Hitchcock este faptul că filmul este foarte evident împărţit în două. Ce este şi mai dureros este faptul că a doua parte nu vine în completarea primei părţi, nu poţi avea o reacţie de genul „s-a meritat să stau până acum ca să văd asta”, pur şi simplu poţi să urmăreşti doar partea a doua fără să pierzi mare lucru. Momentul în care se scufundă nava este momentul de care vorbesc, momentul care dă startul adevăratului film.
Pe scurt… filmul începe în Monte Carlo cu imaginea unei baronese şi a cameristei ei, acestea îl întâlnesc pe văduvul Maxim de Winter. Se înfiripează o idilă între de Winter şi cameristă, totul culminând cu o nuntă intimă între ei doi. În momentul în care acesta o prezintă personalului conacului Manderley încep problemele pentru noua doamnă de Winter, acestea constând în faptul că toată lumea pare să aibă pretenţia de a o înlocui în vreun fel pe fosta doamnă de Winter. Interesant e faptul că înainte de nuntă numele noii doamne de Winter nu este cunoscut ceea ce denotă într-o stare de inferioritate faţă de Rebecca. Mărul discordiei pare a fi doamna Danver, oarece îngrijitoare şef a conacului care pe fondul unei relaţii foarte apropiate cu fosta, pare să nu o mai înghită pe actuala. Apropo, Rebecca, cea care dă şi numele filmului nu este prezentă activ în film, este doar amintită însă într-atâta de mult încât tind să fiu de acord cu numele filmului.
Tehnic, filmul se împarte în trei capitole, primul capitol este o poveste de dragoste, al doilea este dezvăluirea misterului, singurul în care l-am recunoscut pe Hitchcock, iar ultimul pare un thriller poliţist în care se caută motive şi dovezi.
Ironia este tocmai faptul că singurul film pe care nu l-aş include în aceeaşi oală cu „Rear Window”, „Psycho” sau „Vertigo” a câştigat Oscarul pentru cel mai un film al anului. Asta mă face să cred că sătul de atâtea capodopere care să nu fie recunoscute de Academy Award, Hitchcock a regizat un asemenea film care să ia sigur Oscarul cu toate că asta însemna să se dezică de elementele ce compuneau iniţial filmele lui… altfel nu pot explica diferenţa. Nu face nici măcar parte din categoria de filme cu care Hitchcock e sinonim… alde thriller. E un film bunicel dar Hitchock a făcut la viaţa lui filme mult mai bune. Dacă vreţi să îl exploataţi pe Hitchcock nu începeţi cu filmul acesta pentru că veţi fi descurajaţi. Amin.
