Părerea criticului
"Remember Me" - Ambiţii prea mari
C-un 9/11 nu se face-o tragedie
Când, cu inconştienţa tipică adolescenţei târzii, am scris la nouăsprezece ani ceva ce-mi închipuiam că se poate numi "piesă de teatru", mi-a venit geniala idee ca-n final s-aduc în scenă cutremurul din 4 martie 1977, ca să-mi "rezolve" povestea omorându-l tocmai pe personajul-cheie, de la care toţi îşi aşteptau mântuirea. Printre numeroasele observaţii pe care mi le-a făcut profesoara mea de teatru, Gina Ionescu, se număra şi o scurtă lecţie despre ce e ăla Deus ex machina şi ce vrea el, inclusiv cum anume trebuie să pregăteşti o asemenea intervenţie a fatumului, dacă vrei să aibă relevanţă artistică.
Păstrând proporţiile cuvenite, este aceeaşi greşeală în care cad şi autorii filmului de faţă, începând cu scenaristul Will Fetters - un newyorkez care, la fel ca toţi concitadinii lui, încă se mai afla sub impactul acelui traumatizant 9/11 în 2003 când, fiind student la ştiinţe politice şi finanţe, a avut o fricţiune cu poliţia, care i-a inspirat primul lui scenariu de film, intitulat "Memoirs" - germenele actualului "Remember Me". După bulversarea produsă de atentat, multor localnici li s-a creat impresia retrospectivă (şi profund iluzorie) că, în vara lui 2001, locuitorii metropolei ar fi ajuns la apogeul unui anumit soi de "inocenţă" - haida-de! Cu toată compasiunea pentru toţi cei afectaţi mai direct sau mai indirect de şocul acelei zile, se impune că amintim că stările subiective, oricât de dureroase, sunt irelevante estetic. Pentru a converti în artă impactul unui asemenea eveniment, ca raport dramatic între "înainte" şi "după", sunt necesare cel puţin două lucruri: să se speculeze din perioada anterioară acele stări specifice pe care le-a influenţat în mod semnificativ, şi să se valorifice, sau măcar să se sugereze, efectele ulterioare pe axele respective - e cea mai mare greşeală să credem că, strict în virtutea sensurilor sale individuale, oricât de notorii, un eveniment istoric are automat şi acele valenţe de generalitate care, prin sinteză, să dea naştere categoriei particularului, definitorie pentru actul artistic.
Sub acest aspect, povestea de dragoste dintre Tyler Hawkins şi Ally Craig e valabilă oriunde şi oricând - ceea ce e bine pentru film în mare, dar rău pentru finalul W.T.C.-ist, pe care-l demonetizează. Judecându-l astfel strict la nivelul unei poveşti de dragoste serioase, lipsite de dulcegării şi romantisme ieftine, scenariul lui Fetters are în orice caz meritul unei abordări sobre şi ambiţioase. Din păcate, ambiţiile sunt prea mari pentru un necunoscător într-ale meseriei. Cele două ploturi principale - dramele familiale ale protagoniştilor - comunică firav şi evoluează disproporţionat: povestea lui Tyler, pornind de la nişte premise schematice şi greu credibile, dobândeşte totuşi o complexitate şi o consistenţă cu mult peste cele ale situaţiei lui Ally, mult mai originală ca punct de pornire dar rămasă la un nivel liniar şi simplist. În schimb, kickstart-ul întregului film (al cărui motiv se regăseşte şi ca tag final) este evenimentul declanşator din trama lui Ally - care, cum spuneam, rămâne în subsidiar, deşi s-ar fi vrut împletită echilibrat cu a lui Tyler. În plus, ritmul epic trenează, fără a beneficia nici de vreo undă de nerv narativ din partea regiei - Allen Coulter, un profesionist de televiziune cu zeci de episoade din varii seriale la activ, care e clar că l-au învăţat multe, numai cum se ţine în mână economia unui film de două ore pentru sălile de cinema, nu (inclusiv prin lungirea nepermisă a finalului, la modul tărăgănat-lacrimogen, cu mult dincolo de cadrul cu adevărat ultim al poveştii: imaginea turnurilor gemene, în ultimul lor minut de viaţă; restul nu-i decât lălăială).
Din fericire, acelaşi Coulter reuşeşte să se desprindă de artificiozitatea micului ecran, astfel încât "Remember Me" câştigă la capitolul atmosferă, stil, realism al imaginii - inclusiv cu aportul excelentului director de fotografie Jonathan Freeman.
Aceleaşi inegalităţi şi incertitudini marchează şi distribuţia: în rolul lui Tyler, Robert Pattinson nu reuşeşte, din păcate, să-şi lase în urmă automatismele inerte de vampir twilightian, ratând cu brio şansa unui veritabil rol de compoziţie, dramatic şi complex. În schimb, Emilie de Ravin, care pe lângă apariţiile de duzină are şi experienţa unor filme mai de Doamne-ajută, cum ar fi "Public Enemies", de pildă, reuşeşte să aştearnă cu discreţie câteva straturi de carne peste scheletul destul de sărac dramaturgic al lui Ally. Lena Olin se cam pierde în peisaj, dar Chris Cooper e de reţinut ca un Neil Craig pe cât de viu, pe atât de măcinat. Cât despre prezenţa lui Pierce Brosnan în rolul lui Charles Hawkins, deşi complet dezbărat de orice reminiscenţe jamesbondiste, charismaticul actor rămâne aici doar un stunt de casting plăcut ochiului.
Una peste alta, rămâne de admirat efortul realizatorilor de a încerca să spună o poveste de dragoste mai altfel, cu vibraţii dramatice autentice şi chiar cu deschidere socială amplă, şi rămâne de văzut în ce măsură vor fi reuşit să înveţe din propriile greşeli. Până atunci, puteţi merge în linişte la "Aminteşte-ţi de mine", mai ales dacă dispuneţi de sensibilitate... şi răbdare.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 martie, 2010, 18:45-21:17
Bucureşti, România
C-un 9/11 nu se face-o tragedie
Când, cu inconştienţa tipică adolescenţei târzii, am scris la nouăsprezece ani ceva ce-mi închipuiam că se poate numi "piesă de teatru", mi-a venit geniala idee ca-n final s-aduc în scenă cutremurul din 4 martie 1977, ca să-mi "rezolve" povestea omorându-l tocmai pe personajul-cheie, de la care toţi îşi aşteptau mântuirea. Printre numeroasele observaţii pe care mi le-a făcut profesoara mea de teatru, Gina Ionescu, se număra şi o scurtă lecţie despre ce e ăla Deus ex machina şi ce vrea el, inclusiv cum anume trebuie să pregăteşti o asemenea intervenţie a fatumului, dacă vrei să aibă relevanţă artistică.
Păstrând proporţiile cuvenite, este aceeaşi greşeală în care cad şi autorii filmului de faţă, începând cu scenaristul Will Fetters - un newyorkez care, la fel ca toţi concitadinii lui, încă se mai afla sub impactul acelui traumatizant 9/11 în 2003 când, fiind student la ştiinţe politice şi finanţe, a avut o fricţiune cu poliţia, care i-a inspirat primul lui scenariu de film, intitulat "Memoirs" - germenele actualului "Remember Me". După bulversarea produsă de atentat, multor localnici li s-a creat impresia retrospectivă (şi profund iluzorie) că, în vara lui 2001, locuitorii metropolei ar fi ajuns la apogeul unui anumit soi de "inocenţă" - haida-de! Cu toată compasiunea pentru toţi cei afectaţi mai direct sau mai indirect de şocul acelei zile, se impune că amintim că stările subiective, oricât de dureroase, sunt irelevante estetic. Pentru a converti în artă impactul unui asemenea eveniment, ca raport dramatic între "înainte" şi "după", sunt necesare cel puţin două lucruri: să se speculeze din perioada anterioară acele stări specifice pe care le-a influenţat în mod semnificativ, şi să se valorifice, sau măcar să se sugereze, efectele ulterioare pe axele respective - e cea mai mare greşeală să credem că, strict în virtutea sensurilor sale individuale, oricât de notorii, un eveniment istoric are automat şi acele valenţe de generalitate care, prin sinteză, să dea naştere categoriei particularului, definitorie pentru actul artistic.
Sub acest aspect, povestea de dragoste dintre Tyler Hawkins şi Ally Craig e valabilă oriunde şi oricând - ceea ce e bine pentru film în mare, dar rău pentru finalul W.T.C.-ist, pe care-l demonetizează. Judecându-l astfel strict la nivelul unei poveşti de dragoste serioase, lipsite de dulcegării şi romantisme ieftine, scenariul lui Fetters are în orice caz meritul unei abordări sobre şi ambiţioase. Din păcate, ambiţiile sunt prea mari pentru un necunoscător într-ale meseriei. Cele două ploturi principale - dramele familiale ale protagoniştilor - comunică firav şi evoluează disproporţionat: povestea lui Tyler, pornind de la nişte premise schematice şi greu credibile, dobândeşte totuşi o complexitate şi o consistenţă cu mult peste cele ale situaţiei lui Ally, mult mai originală ca punct de pornire dar rămasă la un nivel liniar şi simplist. În schimb, kickstart-ul întregului film (al cărui motiv se regăseşte şi ca tag final) este evenimentul declanşator din trama lui Ally - care, cum spuneam, rămâne în subsidiar, deşi s-ar fi vrut împletită echilibrat cu a lui Tyler. În plus, ritmul epic trenează, fără a beneficia nici de vreo undă de nerv narativ din partea regiei - Allen Coulter, un profesionist de televiziune cu zeci de episoade din varii seriale la activ, care e clar că l-au învăţat multe, numai cum se ţine în mână economia unui film de două ore pentru sălile de cinema, nu (inclusiv prin lungirea nepermisă a finalului, la modul tărăgănat-lacrimogen, cu mult dincolo de cadrul cu adevărat ultim al poveştii: imaginea turnurilor gemene, în ultimul lor minut de viaţă; restul nu-i decât lălăială).
Din fericire, acelaşi Coulter reuşeşte să se desprindă de artificiozitatea micului ecran, astfel încât "Remember Me" câştigă la capitolul atmosferă, stil, realism al imaginii - inclusiv cu aportul excelentului director de fotografie Jonathan Freeman.
Aceleaşi inegalităţi şi incertitudini marchează şi distribuţia: în rolul lui Tyler, Robert Pattinson nu reuşeşte, din păcate, să-şi lase în urmă automatismele inerte de vampir twilightian, ratând cu brio şansa unui veritabil rol de compoziţie, dramatic şi complex. În schimb, Emilie de Ravin, care pe lângă apariţiile de duzină are şi experienţa unor filme mai de Doamne-ajută, cum ar fi "Public Enemies", de pildă, reuşeşte să aştearnă cu discreţie câteva straturi de carne peste scheletul destul de sărac dramaturgic al lui Ally. Lena Olin se cam pierde în peisaj, dar Chris Cooper e de reţinut ca un Neil Craig pe cât de viu, pe atât de măcinat. Cât despre prezenţa lui Pierce Brosnan în rolul lui Charles Hawkins, deşi complet dezbărat de orice reminiscenţe jamesbondiste, charismaticul actor rămâne aici doar un stunt de casting plăcut ochiului.
Una peste alta, rămâne de admirat efortul realizatorilor de a încerca să spună o poveste de dragoste mai altfel, cu vibraţii dramatice autentice şi chiar cu deschidere socială amplă, şi rămâne de văzut în ce măsură vor fi reuşit să înveţe din propriile greşeli. Până atunci, puteţi merge în linişte la "Aminteşte-ţi de mine", mai ales dacă dispuneţi de sensibilitate... şi răbdare.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
11 martie, 2010, 18:45-21:17
Bucureşti, România
