Părerea criticului
Filmul lui Katell Quillévéré se înscrie în categoria filmelor despre spitale şi medici, şi totuşi depăşeşte reţeta tipică a serialelor americane despre viaţa în secţiile de urgenţă. Filmul este lipsit de genul de emoţie care însoţeşte de obicei personajele ce depind de un transplant pentru a putea supravieţui: în schimb, are tonul aproape neutru al unui documentar, plus câteva imagini de o frumuseţe tăcută.
Câteva destine se întretaie: trei surferi adolescenţi aflaţi într-o escapadă matinală la malul oceanului, escapadă încheiată tragic; apoi destinul familiei unuia dintre băieți, aflat în moarte clinică; după care, o femeie relativ tânără, cu o boală cardiacă degenerativă, femeie aflată pe moarte; și, în sfârșit, o echipă de medici şi de asistente.
Scenele cu adolescenţii pe skate board ne-au amintit de filmele lui Gus van Sant.
O descătuşare de emoţii, mergând de la disperare la bucurie, era facilă. Regizoarea o evită: ochiul camerei este sincer şi calm, urmărind personajele de la distanţă mică - cadrele sunt strânse şi camera urmăreşte faţa sau mâinile medicului sau unui aparţinătorilor, într-un mod tăcut şi fără să judece.
Există ceva previzibil, şi rece, în film: regizoarea nu se joacă cu emoţiile publicului şi nu îşi judecă personajele - muzica subliniază unele scene critice, dar nu apariţiile şi intrările de personaje. De altfel, e de aşteptat ca în procedurile de transplant de organe de la decedaţi emoţiile necontrolate să nu fie încurajate.
Finalul este cunoscut de la început - ştim, sau putem intui deznodământul filmului, care este cel aşteptat - şi care totuşi nu este gândit ca un happy ending. În fond, o abordare ca aceasta este tipică naturii înseşi, care nu dă sentinţe: totul este un proces natural, fără eroi pozitivi şi fără eroi negativi.
Câteva destine se întretaie: trei surferi adolescenţi aflaţi într-o escapadă matinală la malul oceanului, escapadă încheiată tragic; apoi destinul familiei unuia dintre băieți, aflat în moarte clinică; după care, o femeie relativ tânără, cu o boală cardiacă degenerativă, femeie aflată pe moarte; și, în sfârșit, o echipă de medici şi de asistente.
Scenele cu adolescenţii pe skate board ne-au amintit de filmele lui Gus van Sant.
O descătuşare de emoţii, mergând de la disperare la bucurie, era facilă. Regizoarea o evită: ochiul camerei este sincer şi calm, urmărind personajele de la distanţă mică - cadrele sunt strânse şi camera urmăreşte faţa sau mâinile medicului sau unui aparţinătorilor, într-un mod tăcut şi fără să judece.
Există ceva previzibil, şi rece, în film: regizoarea nu se joacă cu emoţiile publicului şi nu îşi judecă personajele - muzica subliniază unele scene critice, dar nu apariţiile şi intrările de personaje. De altfel, e de aşteptat ca în procedurile de transplant de organe de la decedaţi emoţiile necontrolate să nu fie încurajate.
Finalul este cunoscut de la început - ştim, sau putem intui deznodământul filmului, care este cel aşteptat - şi care totuşi nu este gândit ca un happy ending. În fond, o abordare ca aceasta este tipică naturii înseşi, care nu dă sentinţe: totul este un proces natural, fără eroi pozitivi şi fără eroi negativi.
