Report (1967)

În ziua în care John F. Kennedy a fost împușcat, Bruce Conner a început să înregistreze pe camera sa Super 8 imagini ale asasinatului transmise la televizor. Patru ani de lucru obsesiv asupra acestor filmulețe au avut ca rezultat cele 13 minute ale „Raportului”, un clasic al avangardei americane. Pe banda de sunet auzim comentariile de la radio și televiziune din ziua aceea, din ce în ce mai isterice. Pe peliculă însă, Conner suprimă violența. În momentul morții ecranul devine alb și apoi o succesiune rapidă, amețitoare, de cadre albe și negre. Imaginile se întorc apoi - sute, din jurnalele de actualități, din reclame, filme de desene animate și de ficțiune, febrile, una dupa alta, la întâmplare. E ca și cum Bruce Conner ar fi intuit, din chiar primul moment, că de atunci înainte relația noastră cu acest eveniment se va construi exclusiv prin imaginile și sunetele înregistrate și transmise de mass-media și că toată obsesia aceasta de a găsi un sens se va realiza ca o nesfârșită reluare a acestor imagini și sunete. „Raportul” lui Bruce Conner a prezis în mod corect cele două răspunsuri extreme la asasinarea lui Kennedy: frustrarea datorată absenței informațiilor cu adevărat edificatoare din această arhivă audiovizuală; și tendința de a vedea în ea prea mult, imaginând un complot după altul, ca în JFK de Oliver Stone.