Părerea criticului
"Resident Evil: Retribution" - Mega-show vizual
În rest, nimic nu-i foarte nou sub soare
În analizele celor precedente "Răuri Rezidente", am cam spus tot ce era de spus atât despre ele însele, cât şi despre serial în ansamblu, aşa că acum putem intra direct în subiect.
Nici aici nu-i vorba de vreo "retribuţie", la fel cum în trei nici pomeneală de "extincţie", sau în patru de "viaţă de apoi" - e tot o tinichea titulatoristică prinsă-n coada denominaţiei principale. Altminteri, după ce patrul l-au tras în 3D, aici s-au iţit şi cu Imax-ul - ceea ce, de fapt, e cam totul. În esenţă, avem de-a face cu un mega-spectacol vizual care gâdilă ochiul într-un mod plăcut - deşi, la drept vorbind, nici pe departe la fel de impresionant ca sigla animată a sistemului Samsung IMAX. În materie de stereoscopie, Imax-neImax, cea mai mare parte din film ar arăta la fel de valabil şi pe pânza cea străbună a lui Méliès, singurele care te ating (aproape la propriu) fiind, evident, gloanţele, trâmbele de sânge şi celelalte articole de recuzită neconsumabilă care-ţi zboară drept în pupilă, plus oarece decoruri manţocărite migălos şi grandios (mai cu seamă cel din cadrul final, cu Casa Albă şi alea care ard în jur, anunţându-ne ce haloimăs de mamă-mamă o sa vedem noi în episodu’ şese). Şi dacă tot am ajuns la decoruri, ne putem extinde şi la ce-are bun şi frumos al cincilea episod.
Precum spuneam, după ce "Dispariţia" (lu' peşte - 2007) se fâsâise di granda, atât fiindcă scenariul era un târâie-brâu de i-auzi brâu', cât şi de vreme ce tătânele Paul W.S. Anderson îi împrumutase regia unui anume Russell Mulcahy (care filma drăguţ, dar atât - nu te clintea, neam, cu dramatismul, simţul narativ şi alte cele), la "Viaţa de după" (cum i-or mai fi zis şi distribuitorii noştri, în 2010, nu mai ştiu) Anderson a luat din nou frâiele-n mână şi nu le-a mai târâit la modul road-movie cu zombii, drept pentru care al patrulea episod s-a mai săltat niţel, nu numai ca show vizual, ci şi ca diversitate şi putere de a captiva - dacă-i trecem cu vederea subţirimea premiselor SF originale, faţă de cele originare (oricum firave şi ele) şi orificiile logice de tot felul. Mergând pe aceeaşi linie, Anderson mai face şi aici câţiva paşi în sus - nu numai orizontal, spre retinele noastre, via Imax. Povestea se mai complică întrucâtva, şi apare un element inspirat: platourile scenariilor experimentale (Moscova, New York, Tokyo, orăşelul american), plus multi-clonele umane sacrificate pe bandă rulantă - până când vreo două încep să aibă iniţiative. Tot de-aici, însă, Anderson trage din nou o fuşăreală de numa-numa', ratând una dintre cele mai generoase premise: mid-point-ul când Alice se înduioşează faţă de Becky, fetiţa surdo-mută scăpată cu viaţă când era menită să dea-n primire precum toate suratele ei identice, şi-i căşună s-o salveze cu orice preţ. Ce-i drept, ceva asemănător (păstrând... dis-proporţiile), făcuse şi un rus, acum vreo patru decenii, unu'... Tarkovski, într-un "Solaris" de pe vremea când Imax-ul nu era nici scrisori de dragoste. Revenind însă în prezentul 3D, episodul ar fi avut şansa dezvoltării spre o umanizare de pe urma căreia filmul n-ar fi avut decât de câştigat, cu condiţia ca pe eroină s-o fi mânat vreun motiv real, de ordin interior, nu doar declarativ şi didactic-expediat de a se ataşa de mica simulare biologică. Aşa cum stau lucrurile, nu-ţi rămâne decât să întrebi: "Ei, şi...?"
Nu-s tocmai rele nici alte personaje, mai cu seamă Jill Valentine cea Umbrellizată provizoriu - şi, ca s-o spun pe-a dreaptă, păruiala finală dintre cele două puicuţe dă mult mai bine decât toate măcelurile multilateral dezvoltate de până atunci (recunosc, personal m-a uns pe suflet, nu de alta da' Sienna Guillroy seamănă bucăţică-ruptă cu-o olandeză care mi-a făcut o nasoală cândva, aşa că măcar m-a răzbunat Milla Jovovich - şi-n Imax, pe deasupra!) Iar susţinătorii lui Alice prezintă şi ei niscaiva cărniţă personajicească, dătătoare de ataşamente pasagere din partea spectatorilor.
Finalmente, în materie de arte marţiale moderne şi post-moderne, lucrurile stau la fel ca pân-acum: dau bine vizualmente, atât de bine, încât treacă de la noi că sfidează nu numai motivaţiile tactice ale combatanţilor şi cea mai elementară logică, ci şi legile cinematicii şi ale dinamicii de clasa a şaptea. Noi să fim sănătoşi.
Prin urmare, şi de astă dată ne alegem cu o circotecă vizuală de mai mare dragul, care în sine merită banii pe-un bilet la AFI-Cotroceni. Genericul de început, cu lupta de pe vapor au ralenti (adică în slow-motion) de-a-ndoaselea, chiar e cel mai cel. S-au strecurat până şi câteva ideiuţe SF inedite, deşi numai la nivel de accesorii. În plan general, nimic nu-i foarte nou sub soare.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12 septembrie, 2012, 22:45-23:36
Bucureşti, România
În rest, nimic nu-i foarte nou sub soare
În analizele celor precedente "Răuri Rezidente", am cam spus tot ce era de spus atât despre ele însele, cât şi despre serial în ansamblu, aşa că acum putem intra direct în subiect.
Nici aici nu-i vorba de vreo "retribuţie", la fel cum în trei nici pomeneală de "extincţie", sau în patru de "viaţă de apoi" - e tot o tinichea titulatoristică prinsă-n coada denominaţiei principale. Altminteri, după ce patrul l-au tras în 3D, aici s-au iţit şi cu Imax-ul - ceea ce, de fapt, e cam totul. În esenţă, avem de-a face cu un mega-spectacol vizual care gâdilă ochiul într-un mod plăcut - deşi, la drept vorbind, nici pe departe la fel de impresionant ca sigla animată a sistemului Samsung IMAX. În materie de stereoscopie, Imax-neImax, cea mai mare parte din film ar arăta la fel de valabil şi pe pânza cea străbună a lui Méliès, singurele care te ating (aproape la propriu) fiind, evident, gloanţele, trâmbele de sânge şi celelalte articole de recuzită neconsumabilă care-ţi zboară drept în pupilă, plus oarece decoruri manţocărite migălos şi grandios (mai cu seamă cel din cadrul final, cu Casa Albă şi alea care ard în jur, anunţându-ne ce haloimăs de mamă-mamă o sa vedem noi în episodu’ şese). Şi dacă tot am ajuns la decoruri, ne putem extinde şi la ce-are bun şi frumos al cincilea episod.
Precum spuneam, după ce "Dispariţia" (lu' peşte - 2007) se fâsâise di granda, atât fiindcă scenariul era un târâie-brâu de i-auzi brâu', cât şi de vreme ce tătânele Paul W.S. Anderson îi împrumutase regia unui anume Russell Mulcahy (care filma drăguţ, dar atât - nu te clintea, neam, cu dramatismul, simţul narativ şi alte cele), la "Viaţa de după" (cum i-or mai fi zis şi distribuitorii noştri, în 2010, nu mai ştiu) Anderson a luat din nou frâiele-n mână şi nu le-a mai târâit la modul road-movie cu zombii, drept pentru care al patrulea episod s-a mai săltat niţel, nu numai ca show vizual, ci şi ca diversitate şi putere de a captiva - dacă-i trecem cu vederea subţirimea premiselor SF originale, faţă de cele originare (oricum firave şi ele) şi orificiile logice de tot felul. Mergând pe aceeaşi linie, Anderson mai face şi aici câţiva paşi în sus - nu numai orizontal, spre retinele noastre, via Imax. Povestea se mai complică întrucâtva, şi apare un element inspirat: platourile scenariilor experimentale (Moscova, New York, Tokyo, orăşelul american), plus multi-clonele umane sacrificate pe bandă rulantă - până când vreo două încep să aibă iniţiative. Tot de-aici, însă, Anderson trage din nou o fuşăreală de numa-numa', ratând una dintre cele mai generoase premise: mid-point-ul când Alice se înduioşează faţă de Becky, fetiţa surdo-mută scăpată cu viaţă când era menită să dea-n primire precum toate suratele ei identice, şi-i căşună s-o salveze cu orice preţ. Ce-i drept, ceva asemănător (păstrând... dis-proporţiile), făcuse şi un rus, acum vreo patru decenii, unu'... Tarkovski, într-un "Solaris" de pe vremea când Imax-ul nu era nici scrisori de dragoste. Revenind însă în prezentul 3D, episodul ar fi avut şansa dezvoltării spre o umanizare de pe urma căreia filmul n-ar fi avut decât de câştigat, cu condiţia ca pe eroină s-o fi mânat vreun motiv real, de ordin interior, nu doar declarativ şi didactic-expediat de a se ataşa de mica simulare biologică. Aşa cum stau lucrurile, nu-ţi rămâne decât să întrebi: "Ei, şi...?"
Nu-s tocmai rele nici alte personaje, mai cu seamă Jill Valentine cea Umbrellizată provizoriu - şi, ca s-o spun pe-a dreaptă, păruiala finală dintre cele două puicuţe dă mult mai bine decât toate măcelurile multilateral dezvoltate de până atunci (recunosc, personal m-a uns pe suflet, nu de alta da' Sienna Guillroy seamănă bucăţică-ruptă cu-o olandeză care mi-a făcut o nasoală cândva, aşa că măcar m-a răzbunat Milla Jovovich - şi-n Imax, pe deasupra!) Iar susţinătorii lui Alice prezintă şi ei niscaiva cărniţă personajicească, dătătoare de ataşamente pasagere din partea spectatorilor.
Finalmente, în materie de arte marţiale moderne şi post-moderne, lucrurile stau la fel ca pân-acum: dau bine vizualmente, atât de bine, încât treacă de la noi că sfidează nu numai motivaţiile tactice ale combatanţilor şi cea mai elementară logică, ci şi legile cinematicii şi ale dinamicii de clasa a şaptea. Noi să fim sănătoşi.
Prin urmare, şi de astă dată ne alegem cu o circotecă vizuală de mai mare dragul, care în sine merită banii pe-un bilet la AFI-Cotroceni. Genericul de început, cu lupta de pe vapor au ralenti (adică în slow-motion) de-a-ndoaselea, chiar e cel mai cel. S-au strecurat până şi câteva ideiuţe SF inedite, deşi numai la nivel de accesorii. În plan general, nimic nu-i foarte nou sub soare.
Pitbull (Mihnea Columbeanu)
12 septembrie, 2012, 22:45-23:36
Bucureşti, România
