Restul e tăcere (2008)

Un film clasic. Unul dintre cele mai bune filme create de cinematografia românească.

De la povestea care are ca subiect istoria filmul românesc, la jocul actorilor și la calitatea imaginii,totul este la superlativ. Nota zece din partea mea.

Super film!????????
Mi-a plăcut tot!
Ovidiu Niculescu face, cred, rolul vieții.

După Hamlet al lui Shakespeare: Restul e tăcere, despre realizarea unui film mut din 1911, viață actoricească, piromanie, film cu tâlc, umor și dramă, frumos aproape ca Filantropica, Hawaii, 6,9 grade richter, Între chin și Amin, și Ciuleandra...
d.a.n.

Am văzut din întâmplare acest film într-o sâmbătă seara pe Pro Cinema si spre rușinea mea și a multor români cu siguranță, acest film de care nu auzisem până în acea seară m-a fascinat, unul de-o calitate actoriceasca, regizorală și vizuală de excepție, decoruri, costume ce n-e duc în trecutul unei Românii boeme, tinere, naive, dar mândră, curată și plină de artă! Poate ca nu este o capodoperă, dar este un film românesc cu rar mi-a fost dat să privesc în ultima perioadă, cu o distribuție atipică dar foarte reușită, un Marius Vizante și un Ovidiu Niculescu în poate rolurile vieții lor de până acum!

Un film de excepție , savuros și complet ! Nota 9,5 !

... este O CAPODOPERA !
Dupa parerea mea este SINGURUL FILM adevarat din '89 incoace !

Un film bun datorita regizorului, si scenariului, actorii cu exceptia Ioanei Bulca nu au nicio legatura cu fenomenul

A 24-a propunere pentru Academia de Film Americană, la categoria de cel mai bun film străin, din partea României.
Nu a fost nominalizat.

L-am vazut cu ani in urma si atunci mi s-a parut un film bun
Minunata idee sa il distribui pe Marius Vizante.

Filmul, o drama comica si savuroasa, ne plaseaza cu vreo suta de ani in urma, atunci cand, un emancipat tanar roman, viseaza si reuseste in mare parte, sa realizeze prima mare productie cinematografica in contextului romanesc al acelor vremuri.

Dialogurile neveridice și penibila apariție a lui Mihai Bendeac rostind ''curvă'' strică farmecul filmului, pare mai mult un film de comedie mediocru, totuși trebuie apreciată recrearea realistă a Bucureștiului antebelic și povestea bună. Mă așteptam la mai mult de la un film cu un astfel de buget.

SIngurul lucru bun din filmul asta,pe care am putut sa l apreciez,au fost costumele si jocul unor actori,in rest ,aceeasi harababura romaneasca,un film doar pentru critici,in rest ,te va plictisi teribil !

cel mai bun film romanesc din ce am vazut. de ce toate filmele romanesti trebuie sa fie niste porcarii? avem atatea peisaje frumoase, oameni frumosi, dc nu se abordeaza si alte subiecte, sa fie ALTCEVA. numai porcarii filmate cu buget redus si teme idioate.

Realitate și ficțiune...despre începuturile cinemtografiei noastre...cu două-trei replici inteligente, cu două-trei imagini semnificative...nu iese un mare film...nu iese fum fără foc...deși un incediu devine devastator pentru filmul începuturilor, pentru teatrul epocii...dar s-a încercat...un soi de nostalgie învăluie toată povestea credibilă sau nu...

Surprinzator de cliseic in spirit american, si in acelasi timp foarte impotriva a ce se intampla in Romania, si anume binecunoscutul, vechi- "nou val". Destul de interesant, chiar teatral, dar fara sa dauneze. O singura frustrare am legata de acest film, si anume de ce s-a renuntat intru totul la personajul Aristide Demetriade?

L-am revazut in seara asta si pot spune sincer ca e un film excelent. Ma mira faptul ca nu a primit nici un fel de premiu ... daca il compar cu mult laudatul "Lazarescu" mi se confirma convingerea ca premiile la Cannes (ca si la Hollywood) se dau dupa alte criterii decat calitatea

Un film bun dar cu lipsuri. O grava eroare strecurata intentionat in acest film de catre cenzura comunista. In acel moment festiv se canta Desteapta-te Romane, imnul actual, iar in mod normal trebuia sa fie intonat imnul Traiasca Regele! Ar trebui sa stim cine este vinovat de aceasta eroare grava din acest film. Cand va scapa cultura romana, in general, de scheletele securisto-comuniste?

Cum se fac filmele = filme despre cum se fac filmele

Interesanta replica din filmu asta in care un roman din Romania antebelica , povesteste despre pasarelele prostute care se hranesc cu ramasitele dintre dintii crocodilului cand crocodilul sta cu gura deskisa . Interlocutoru intreaba daca pasarica ar fi liberatii ..

Film în film, o reţetă mai întotdeauna de succes, o poveste (semiadevărată), inspirată de geneza primului lungmetraj autohton, "Independenţa României"(1912).

În 1912 România - "în rândul lumii" europene, aşa cum adoptase cinematograful la numai 6 luni de la invenţia lui, în 1895 - era în aceeaşi linie cu pionierii din cinematografiile italiană şi franceză. Într-o parte - superproducţii cu multe decoruri monumentale, cu sute de figuranţi, cu mişcări inovatoare de cameră, iar în cealaltă jocul actorilor din Film D'Art.

"Independenţa României" - cea mai mare superproducţie a perioadei mute de la noi - a strâns la ora aceea în distribuţie ce avea mai bun printre marii actori români. Dar sigur, văzut cu ochii de azi, filmul, alcătuit din multe "tablouri", este de multe ori de un înduioşător umor involuntar. Valea e plină de morţi, iar când apare cavaleria, "decedaţii la datorie" se mişcă binşor din calea copitelor. Mulţi se uită fix în cameră şi mor melodramatic (aşa cum încă mai fac mulţi actori de serie F de la noi).

Revenind la povestea filmullui lui Caranfil, Grig (Marius Vizante) e fiul de 19 ani al unei vedete de teatru, la începutul secolului XX, iar visul lui este acela de a realiza cel mai mare, cel mai lung, şi cel mai spectaculos film făcut vreodată. Nebunul patron al artelor, Leon (Ovidiu Niculescu), la rândul lui cel mai şi cel mai ţipător şi excentric proprietar funciar din ţară devine finanţatorul lui Grig. Însă Leon va deveni şi protectorul, profesorul, tatăl înlocuitor, partenerul trădător şi duşmanul pe viaţă al lui Grig.

Ecranizare a unui scenariu care a avut o primă versiune încă în 1988 pe vremea când Nae Caranfil se afla în Bruxelles la studii, premiat apoi în concursuri internaţionale, câştigând Trofeul Martin&Rossi pentru Cel Mai Bun Scenariu al Anului, în cadrul Festivalului Internaţional de Film Paris (1995) şi Trofeul Hartley Merrill (second prize), "Restul e tăcere" este, poate, filmul românesc care a aşteptat cei mai mulţi ani (aproape 20!) să iasă la lumină. Şi într-o cinematografie condamnată din cauza bugetului la filme minimalist-realiste "în bucătărie", e de admirat dorinţa lui Nae Caranfil de a duce la bun sfârşit o superproducţie, ca în vremurile bune ale Studiourilor Buftea, oricum cea mai costisitoare de după 1989: 2,4 milioane de euro.

La 35 de ani, Marius Florea Vizante se află deja la cea de-a treia şi cea mai amplă colaborare cu regizorul Nae Caranfil, alături de care şi-a făcut şi debutul în cinematografie, cu filmul "E pericoloso sporgersi". În interpretarea personajului său (Grig, un tânăr de 19 ani ,"prea scund pentru scenă, prea timid cu femeile, prea excesiv în ceea ce priveşte stilul de viaţă"), Marius Vizante fructifică strălucitor partitura încredinţată. I se alătură, cu nimic mai prejos, Ioana Bulcă, Ovidiu Niculescu şi încă mulţi alţii.

Produs de Domino Film, cu sute de figuranti, maşini de epocă şi costume din cele mai alese semnate de celebra creatoare Doina Levintza, "Restul e tăcere" s-a bucurat de aprecierea criticii internaţionale, fiind catalogat de publicaţii precum Variety şi Hollywood Reporter ca fiind "un film inteligent, creat pe gustul publicului, cu o dragoste rară pentru personajele şi epoca din care fac parte" (Variety).
Premii, nominalizări, selecţii:
- Premii Gopo 2009 pentru cel mai bun lungmetraj, cel mai bun scenariu, cea mai bună actriţă în rol secundar - Ioana Bulcă -, cea mai bună imagine, cel mai bun montaj, cel mai bun sunet, cea mai bună muzică originală, cea mai bună scenografie, cele mai bune costume.

port,ro

Acest film este reluat periodic si difuzat online la Tvr 2 . A fost in 22 martie 2015 .
Putine filme sunt difuzate pe net , si reluate gratis de catre televiziuni ..

"Investitia, baiete, nu inseamna a da, ci a lua." :))

O minunată peliculă despre artă şi condiţia artistului, cu acţiunea plasată pe un fundal de epocă, ”Restul e tăcere” este un film care se ridică cu mult deasupra altor pelicule autohtone, având, poate, doar vreo câteva dialoguri mai puţin reuşite, în rest impresionând prin maniera originală, tragicomică în care ne sunt prezentate aventurile, micile sau marile drame şi sacrificiile prin care trebuie să treacă un tânăr entuziast, alături de colaboratorii săi, vrând să realizeze un film istoric. Nu lipsesc intrigile şi replicile savuroase, dar este evident mai mult o dramă decât un film satiric, deşi are destule ingrediente de acest gen. Nu mă miră această reuşită din partea unui regizor de talia lui Nae Caranfil şi e o adevărată încântare să participi ca spectator (şi ca om) la punerea sa în scenă. Finalul este tulburător, dramatic, demn de o mare realizare cinematografică.

Restul e tacere al lui Nae Caranfil e obligatoriu de vazut. Jocul actorilor romani e de nota 10, povestea foarte interesanta.
Printre cele mai bune filme romanesti pe care le-am vazut.

Fiul al criticului Tudor Caranfil, autorul seriei de volume „Vârstele peliculei”, regizorul Nae Caranfil a dorit să aducă în „Restul e tăcere"” un omagiu persoanelor care au contribuit la realizarea unuia dintre primele filme româneşti, „Independenţa României” (1912), cel mai vechi film românesc care s-a păstrat integral. Autorul combină elemente reale şi elemente de ficțiune pentru a prezenta, într-o notă parţial dramatică, parţial comică, dificultăţile ce au stat la baza formării cinematografiei româneşti. Numele unor personaje reale sunt schimbate: regizorul Grigore Brezeanu devine Grigore Ursache, tatăl său, marele actor Iancu Brezeanu, devine Iancu Ursache, iar finanţatorul Leon Popescu este numit în film Leon Negrescu.

Nae Caranfil propagă ideea că tânărul Grigore Brezeanu (în film Grigore Ursachi) ar fi fost regizorul filmului, deşi criticul de film Tudor Caranfil descoperise în 1985 caietele de regie ale lui Aristide Demetriade, din care reieșea clar că acesta fusese adevăratul regizor al peliculei, şi nu Brezeanu, aşa cum se crezuse până atunci. Criticul a prezentat această informaţie în cartea „În căutarea filmului pierdut”, pe care a publicat-o în 1988. Dincolo de adevărul cu privire la adevăratul regizor al peliculei, Nae Caranfil a dorit să prezinte atmosfera Bucureștiului anilor 1910-1920, precum şi lupta dusă de un tânăr entuziast pentru realizarea unui film care să înscrie România pe lista ţărilor cu o cinematografie proprie. „Ce vremuri! Un enfant prodige de 19 ani, care amestecă frustrări și orgolii într-un proiect cinematografic de o ambiție gigantescă, invers proporțională cu statura lui! Un «producător» mesianic și vizionar care conversează direct cu Dumnezeu [...]! Ce vremuri”, afirma Nae Caranfil.

Povestea este interesantă, evidenţiind încă o dată iubirea tânărului Caranfil pentru oraşul Bucureşti şi pentru viaţa boemă a „Micului Paris”, cu serate dansante, plimbări la şosea şi o efervescenţă artistică asemănătoare (la o scară mai redusă) cu cea din capitala Franţei. Călătoria lui Ursache la Paris pentru montajul filmului este reconstituită ficţional dintr-o succesiune de caricaturi potrivite cu filmul mut la care se lucra. Trăsăturile sufleteşti ale precursorilor cinematografiei româneşti sunt bine conturate, de la entuziasmul tineresc, orgoliul şi frustrările lui Grigore Ursache, la neîncrederea, dorinţa de câştig şi lăcomia finanţatorului Leon Negrescu şi la dorinţa arzătoare a Aristizzei Romanescu de a lăsa urmaşilor o amintire a activităţii sale artistice. Cea mai bună interpretare mi s-a părut a fi cea a lui Ovidiu Niculescu în rolul unui proprietar megaloman, dar plin de pasiune pentru arta românească. Din păcate, unele interpretări mi s-au părut artificiale.

Fără a fi o capodoperă artistică, „Restul e tăcere” evidenţiază greutăţile ce au stat la baza apariţiei primelor filme româneşti, în condiţiile unei lipse de interes a societăţii româneşti de atunci pentru filmele autohtone în favoarea filmelor străine. Acest film este o pagină din istoria cinematografiei româneşti, care ar trebui să ne facă să vedem cu alţi ochi eforturile cineaştilor autohtoni.

Inca o data, Nae Caranfil s-a depasit pe sine insusi, dupa Filantropica.
Putine filme romanesti din ultimii 10 ani au reusit sa iasa din mediocritate.
Un film de multe stele. Dar cat mai putine cuvinte, cel mai bine sa il vezi sau sa il revezi.

Incurajat de ,,Nunta muta'' a maestrului Horaţiu Mălăele, am zis sa imi incerc norocul cu un alt film romanesc, postrevolutionar. Ei bine, nu am fost dezamagit, ba contrar asteptarilor mele, am fost incantat de pelicula lui Nae Caranfil. Prestatia lui Vizante este exceptionala. Va recomand din inima filmul. Vizionare placuta.

Am vazut low budgeturi hollywood-iene mai expresive si mai bine jucate decat aceasta mizerie contemporana. Chiar nu inteleg cum as putea sa cataloghez ce am vazut ca pe un film bun, sau macar ca pe un film. Am pierdut aproape doua ore din viata mea uitandu-ma la un rahat fara noima. In afara distributiei, nu vad nimic bun in acest film fad: fara actiune, fara poveste bine conturata, fara sens si desi sunt roman nu reusesc pe alocuri sa inteleg ce se intampla in acest film ( in conditiile in care vobesc foarte bine limba romana si cea franceza ). Inainte sa vad acest film, am trait o speranta ca exista un al doilea film romanesc in istoria cinematografiei romanesti ( dupa Filantropica ), dar am ramas doar cu speranta. Un om inteligent nu poate gasi ceva captivant, interesant, artistic sau genial in acest film. Slab, slab, extraordinar de slab !

Eu ce pot sa mai zic???E un film exceptional,pe care l-am urmarit cu mare placere!!!!!
Filmele noastre sunt mult mai bune , fara happy-enduri siropoase ci originale!

Poate cel mai bun film din toata istoria cinematografiei romanesti. Toate filmele lui Nae Caranfil sunt geniale si asta e cel mai reusit dintre toate.

Un film bun, complet ,ce iese din peisajul filmelor romanesti care au ca actiune sau tema perioada comunista. Nae Caranfil are un talent regizorial de clasa si merita respectul tuturor iubitorilor de film.

a fost un film foarte amuzant , o reusita marca Nae Caranfil ! a fost foarte interesant sa urmaresti toate pregatirile , si apoi toate incercarile tanarului de a realiza un film in acea vreme ! pot spune ca filmul nu este o capodopera romaneasca , dar este unul din putinele care te mentin captivat pana la sfarsit !

De departe, cel mai bun film romanesc din ultimii 20 ani.

Un film extraordinar de frumos, in care atmosfera este surprinzatoare! Nae Caranfil: eleganta, inteligenta, rafinament, singularitate-anacronism-de aceea superb! Marius Florea Vizante: scanteietor! De fapt, intreaga echipa a fost minunata, de vreme ce a iesit un asemenea rezultat! Cred ca este cel mai reusit film al acestui regizor foarte important, valoros deci foarte pretios! Am vazut filmul in 2008, la cinematograf, unde ecranul mare cred ca avantajeaza mult acest film! Multa arta! Ma bucur ca sunt in posesia lui.

Cu paşi comici, spre tragedie - Restul e tăcere
"Nu am nici cel mai mic respect pentru realitate. Ceea ce mă interesează e povestea pe care vreau s-o spun eu!", declară ritos Nae Caranfil, apropo de ultimul său film care (dacă mai există cineva interesat de cinema în România care să n-o ştie), reconstituie în coordonate largi experienţa realizării legendarului Independenţa României, respingând cu bună ştiinţă respectarea întocmai a adevărului istoric, în favoarea unei mult mai ample şi profunde meditaţii despre condiţia artistului şi, în speţă, relaţia de-atâtea ori tumultuoasă şi frustrantă a regizorului de film cu producătorii, autorităţile, puterea... cu realitatea în general - acea realitate pe care, cu binecunoscuta-i siguranţă de sine, o sfidează Nae. Să fie oare Grig Ursache (geamănul neidentic al lui Grigore Brezianu) şi un frate (nici măcar geamăn) al lui Nae Caranfil? Tot ce se poate...

Formula, în sine, e ofertantă şi, cel puţin în cinematografia românească, s-a folosit cu mai mult sau mai puţin succes - atât în celebrul Actorul şi sălbaticii, cu acel sintetic Cara(giu)T(ăn)ase (ca subterfugiu pentru a spoi falsul istoric la care se pretau Titus Popovici şi Manole Marcus), cât şi în sordidul serial al aceloraşi doi despre aventurile unui securist din funesta perioadă a instaurării ocupaţiei sovietice în România, transformat în eroicul "comisar Mihai Roman" (Conspiraţia, Departe de Tipperary, Capcana), în oscilaţiile moldovanistice ale lui Nicolaescu (unde nume ca "Jugu", "Mărgeanu", "Năvodeanu", "Vicşoreanu", "Naumescu", "Viraga", semnificau străveziu "Iorga", "Madgearu", "Zăvoianu", "Rioşanu", "Nae Ionescu", "Jilava" (în Un comisar acuză, că-n Revanşa reveneau la formele reale fără nici o jenă), sau în fazele provizorii ale proiectului numit iniţial "Savantul şi sălbaticii", apoi "Profesorul", pe urmă "Cinci minute până la miezul nopţii", pentru ca finalmente să devină searbădul Drumeţ în calea lupilor. Problema cu toate aceste exemple de mai sus e că foloseau metoda ca pe travestiul unei curve care se dă doamnă - toate, cu parţiala excepţie a ultimului (şi cel mai slab) având menirea de a falsifica istoria conform directivelor de partid şi de stat.

Evident, în Restul e tăcere lucrurile stau radical diferit, aşa cum arătam anterior: Nae Caranfil urmăreşte propria sa viziune asupra a ceea ce înseamnă o asemenea experienţă de pionierat cinematografic (cu deschiderile sale spre esenţele de ordin general şi atemporal ale artei şi meseriei filmului), şi ca atare converteşte modelul istoric în povestea pe care o consideră cea mai adecvată spre a comunica acest conţinut de idei. Astfel se impune a fi interpretate metamorfozele Brezianu/Ursache şi Popescu/Negrescu - sau, dacă vreţi, ca un iconostas în care Sfântul Arhanghel Gavril are chipul paracliserului, iar pentru Fecioara Maria a pozat nevasta lui Wit Stwosz (ca un apropo strict anecdotic: am aflat prima oară despre construcţia altarului din Cracovia din cuceritorul film Secretul pantofiorului de aur, care a inaugurat în 1972, marţea la opt seara pe programul doi, "Telecinemateca pentru copii şi tineret" a lui... Tudor Caranfil!)

La fel cum clericii conservatori din secolul al XV-lea se ofuscau în faţa unei asemenea "blasfemii", în prezent se manifestă unele opinii similare şi de sens contrar - nemulţumite, de astă dată, că nu s-au respectat fidel modelele reale ale genericelor personaje Regizorul şi Producătorul (şi trebuie să mărturisesc că eu însumi am fost iniţial cam contrariat de această opţiune). Totuşi, adevărul e că subiectul istoric de sine stătător rămâne, din păcate, limitat ca relevanţă artistică, adresându-se unui public extrem de restrâns şi exclusivist: românii preocupaţi de istoria filmului, şi atât. Oricât de interesantă ar fi fost o reconstituire cât de fidelă posibil, puţini spectatori s-ar fi înghesuit s-o vadă, şi mai puţini ar fi stat până la sfârşit, şi doar câţiva dintre aceşti răbdători eroi chiar s-ar fi ales cu ceva de pe urma ei. (Întâmplător, sau poate nu, îmi vine în minte una dintre problemele conflictuale ale filmului: "Cine-o să-mi cumpere mie un elefant de două ore?")

Drept pentru care, era firesc, ba chiar legitim, ca în raport cu un subiect de această natură Nae Caranfil să opteze pentru deschiderea spre universalitate - care, evident, scotea filmul din parametrii concreţi ai individualului. Ursache, Negrescu şi Aristizza (Romanescu, pentru cine nu cunoaşte) se situează, în fond, pe palierul îngust şi dificil care defineşte artisticul: particularul.

Avem de-a face, aşadar, cu o poveste despre cum s-ar fi putut realiza Independenţa României, gândită de Nae Caranfil pe parcursul a mai bine de douăzeci de ani. Întrucât ceea ce contează e produsul finit, prefer să trecem cât mai rapid peste acest arc temporal, cu toate etapele intermediare ale scenariului (inclusiv prima sa formă finită, care a ieşit dintr-o imprimantă cu ace la Bruxelles, în 1988), dar sunt nevoit să remarc, în acest sens, că scenariul este marcat totuşi de tiparul ritmic şi structural al anilor optzeci, ceea ce-l face mai dificil asimilabil de spectatorul zilelor noastre. Din fericire, îl salvează o serie de alţi factori, în care recunoaştem calităţile definitorii ale lui Nae Caranfil: umorul, inteligenţa şi, mai ales, capacitatea de a construi secvenţe. Chiar dacă, pe unele porţiuni (parţial demarajul, puţin cam greoi, şi în special ultima parte - asupra căreia voi reveni) povestea curge mai inegal şi chiar confuz pe alocuri, totuşi fiecare secvenţă este atât de precis alcătuită pe toate planurile, de la stările personajelor, raporturile dintre ele, dinamica relaţiilor şi a acţiunilor, până la mizanscenă, decupaj, montaj, şi articulaţiile cu secvenţele imediat alăturate, încât se poate spune că, pe lângă motorul său principal (plotul central), care mai tuşeşte din când în când, filmul are nenumărate servo-motoraşe ce-l poartă înainte în pas vioi şi antrenant. Nu plictiseşte şi nu displace aproape deloc, iar sentimentele de neîmplinire le sunt accesibile mai mult profesioniştilor super-exigenţi.

Principala virtute a scenariului se regăseşte în modul de a fundamenta şi urmări relaţia dintre cei doi protagonişti - acel cumul complex de "iubire şi ură" pe care-l menţionează explicit însuşi autorul. Uşor schematizaţi faţă de modelele lor reale, dar mai degrabă pe direcţia unor arhetipuri decât a unor fantoşe, Grig şi Leon compun perfect dinamica de cuplu între regizor şi producător, între artist şi omul de afaceri - şi de aici se generează acea energie care ne captivează şi ne poartă pe nesimţite cale de două ore şi douăzeci de minute. Aparent atotputernic în fortăreaţa lui de bani, Leon rămâne mereu, în fond, un parvenit complexat, înverşunat şi extrem de vulnerabil - după cum îl trădează ieşirile histrionice de pe tot parcursul filmului şi, în special, prăbuşirea finală. În tandem cu el, firavul Grig, un adolescent imatur care pare să caute boacănele cu lumânarea, animat de un suflu idealist ce-n primele momente nu poate arăta decât ridicol, se înalţă treptat, pe aripile unui geniu creator pe care nici chiar el nu şi-l bănuia, spre statura unui personaj puternic, a genului de om care "face cultură", dacă nu chiar istorie. Scenariul lui Nae Caranfil are ştiinţa de a urmări evoluţia acestui paradoxal şi complementar cuplu în toate tribulaţiile sale şi în luminile cele mai semnificative - începând cu eforturile lui Grig de a-l convinge pe magnat să-l finanţeze, trecând prin furtunile producţiei, cu cearta de după audienţa regală dar şi cu intervenţia salvatoare a lui Leon în momentul când generalii ramoliţi erau gata să compromită cea mai importantă filmare (splendidă secvenţă, apropo - punctul culminant al filmului, practic), ajungând la asperităţile ireductibile ale înşelătoriei cu vânzarea filmului, pentru a sfârşi cu acel impecabil cârlig din sala de tribunal, care închide cercul şi pune punct povestirii (evident, secvenţa hamletiană din finalul proiecţiei fiind doar un epilog meditativ).

Redundant, din păcate, se relevă sub-plotul Emiliei, tocmai prin disproporţia între elementele sale determinante. Desigur, e dramaturgic şi firesc (dar nu şi obligatoriu), să umanizăm personajul principal, punându-l să se îndrăgostească. Totuşi, secvenţele care definesc ataşamentul său faţă de uşuratica fâşneaţă care apare şi în ipostaza de model de pictură, şi în cea de fată-n casă la un ofiţer, şi ca pretinsă studentă "în anul începător" la conservatorul dramatic, şi ca damă de companie a unui dandy gras şi mustăcios, şi ca, în final, primadonă pe scena unui teatru liric falimentar, rămân exterioare, expozitive, lipsite de acea autentică vibraţie interioară a unei mari iubiri (sau - fie! - a unei mari obsesii) care să justifice întreaga construcţie a finalului acestei intrigi secundare - foarte elaborată şi precis articulată, în fond: cumpărarea tabloului, în timpul ocupaţiei germane, şi arderea de vie a Emiliei, punctată de halba cu apă aruncată de Grig peste nud. Nu l-am văzut pe Grig nici adorând din adâncul sufletului, nici suferind din dragoste ca un martir, pentru a recepta acest final la temperatura cuvenită (la propriu şi la figurat) - şi nici Emilia n-a păcătuit atât de cumplit, încât să merite un asemenea act de justiţie imanentă (în fond, ce-a făcut? A fost cam curviştină şi cam mincinoasă - ei, şi?). Evident, însă, o mai amplă dezvoltare a relaţiei dintre cei doi n-ar fi rezolvat decât unilateral problema, cu preţul de a dezechilibra filmul şi a-l complica (şi lungi) şi mai mult - drept pentru care, cred că soluţia ideală ar fi fost, totuşi, dacă nu renunţarea totală la "linia epică Emilia", cel puţin recalibrarea acesteia la un nivel mai armonizat cu fluxul central al tramei. În plus, oricât de departe de mine e gândul de a găsi cusururi, sunt nevoit să-mi exprim îndoielile şi cu privire la veridicitatea practică a accidentului "Emilia în flăcări" - dar nu e locul, totuşi, să ne adâncim prea meticulos în detalii tehnice. La o adică, printre numeroasele calităţi ale lui Nae Caranfil se strecoară şi defectul de a se îndrăgosti, uneori, atât de mult de câte o idee, încât o expediază fără să-i finalizeze blindajul şi în planul credibilităţii - ca de pildă, supralicitarea trucului folosit în restaurantele din Filantropica, obsesia francofonă a Feliciei din Asfalt tango, sau atmosfera crispată din companie, chiar şi în ajunul liberării, din altminteri ireproşabilul E Pericoloso Sporgersi - dar, mă rog, aici lucrurile rămân discutabile; arta filmului lasă oricând loc şi pentru licenţe, iar în Restul e tăcere licenţele sunt, într-o anumită măsură, definitorii; voi reveni.)

De fapt, un alt motiv pentru care soluţia extremă a acestei imolări rămâne discutabilă se regăseşte şi în schimbarea de registru operată de Nae Caranfil în ultimele douăzeci de minute ale filmului. Regizorul mărturiseşte sincer că a fost un risc asumat în mod conştient, şi consideră că pariul i-a reuşit. Cred că aici lucrurile stau undeva la jumătate. În fond, Restul e tăcere este o dramă cu final tragic, iar elementele comice de pe parcurs n-au făcut, de fapt, decât să netezească drumul spre acest deznodământ, ba chiar să ne şi păcălească oarecum, pregătind o şi mai surprinzătoare răsturnare a gamei. Prin acest film, până acum cel mai ambiţios din cariera sa (nu numai sub aspectul proporţiilor producţiei, ci şi în planul semnificaţiilor), Nae Caranfil îşi propune şi o meditaţie pasageră asupra a ceea ce a însemnat secolul XX - care începuse atât de optimist, cu automobile, electricitate, telegraf, patefon şi cinematograf, pentru ca după doar paisprezece ani să sucombe unui destin atroce care continuă să ne marcheze chiar şi acum. Sunt elocvente în acest sens secvenţele ocupaţiei germane (mai ales prima, cu accentul puternic pe care-l aplică respectivului context istoric). Din acel moment, Thalia iese din scenă, s-a sfârşit, şi până în final vom sta sub semnul Melpomenei.

Totuşi, transferul de stare şi stil rămâne cam derutant. E drept că Nae i-a gândit o gradare destul de elaborată, imediat după secvenţa pariziană (apogeu al ludicului, inclusiv prin recurgerea la grafica semi-animată care s-ar fi dorit un rapel la Toulouse-Lautrec - ideal cam utopic, din păcate, în lipsa unui plastician la fel de înzestrat, cum însuşi regizorul recunoaşte). Aici, însă, se situează marea eroare narativă a filmului - pentru că ne aflăm în zona cea mai complicată: locul unde lucrurile ies din matcă, unde Leon îşi trădează asociaţii, unde se produce ruptura ireversibilă. Escrocheria bogătaşului este parcursă foarte rapid, strict în datele ei esenţiale, care se succed năvalnic, abia dându-ne timp să ne dezmeticim - când o decizie de o asemenea complexitate şi atât de majoră pentru destinele personajelor (pe care le va marca ulterior definitiv, inclusiv după finalul filmului), ar fi avut nevoie de o respiraţie ceva mai amplă. Parcă pentru a complica şi mai mult lucrurile, Leon are sentimente ambivalente faţă de Grig în contextul acestei pungăşii (vezi secvenţa rugăciunii, apoi pe cea a revenirii lui Grig la Bucureşti), care la rândul lor solicită un efort de concentrare sporit din partea spectatorului. Rezultatul este acela că, preocupaţi să înţelegem cum i-a păcălit magnatul pe ceilalţi, ne pomenim azvârliţi într-un cu totul alt film - sumbru, apăsător, din care efervescenţa de şampanie ce stăpânise totul până atunci s-a mistuit ca prin farmec. S-ar putea ca soluţia regizorală să fi fost cât se poate de simplă: câteva secunde în plus, la finalul secvenţelor-cheie din acest episod - la fel cum, afirmam în analiza aferentă, cinci secunde adăugate cadrului final din Moartea domnului Lăzărescu l-ar fi rotunjit perfect; fără ele, mulţi spectatori au ajuns chiar să suspecteze o ruptură accidentală a peliculei.

În schimb (poate chiar oferind o demonstraţie vie a modelului de densitate dramaturgică şi expresivă pe care-l aveam în vedere cu observaţiile de mai sus), rămân nobile şi impecabile cele două secvenţe care compun prezenţa Aristizzei (de la jocul perfid-înduioşător al "negocierii", când marea tragediană ajunsă la apusul carierei reuşeşte să-şi cumpere o fărâmă de nemurire pe celuloid salvând totodată aparenţele în spiritul propriei sale mândrii), până la momentul filmării (simulate, pe ploaie, cu aparatul stricat), care îngemănează ilaritatea şi măreţia. Extrem de inspirată distribuirea Ioanei Bulcă, o actriţă dintotdeauna predispusă spre patetism şi tuşe groase (perceptibile ca atare chiar şi pe scenă!) care încă de la Mihai Viteazul dădea semne de desuetudine stilistică şi manierizare. După aproape patruzeci de ani, sub mâna sigură a lui Nae Caranfil, cu flerul său ireproşabil în relaţiile cu actorii, o vedem pe Ioana Bulcă, în sfârşit, din nou convingătoare - ba chiar, extrem de emoţionantă.

O bună alegere este şi Mirela Zeta, în Emilia, a cărei fizionomie urâţică dar foarte atrăgătoare, cu un anume vino-ncoa' irezistibil, o face întru totul credibilă ca inspiratoare (măcar în principiu) a pasiunilor lui Grig. Consistent ca întotdeauna, Mihai Gruia Sandu îmbracă într-o expresivitate robustă, cu schimbări de registru fulgerătoare şi insolite, personajul lui Iancu, tatăl lui Grig, iar Valentin Popescu, mereu calm şi stăpân pe situaţie (şi pe meserie) cum îl ştim, compune din câteva tuşe discrete personajul lui Catargiu, asociat al antreprizei şi interpret al lui Osman Paşa. Portretul de grup al tinerilor nebuni se completează cu ajutorul unui expresiv şi hazliu Gavril Pătru, în rolul cameramanului, plus Silviu Biriş, un Raoul mereu agitat. Din păcate, marea cădere a distribuţiei se revendică de la o eroare de opţiune estetică: portretul caricatural al Regelui Carol I. Trecând peste faptul că sunt un monarhist de nestrămutat şi un supus loial al Casei Regale Române, aş putea accepta, în contextul jocului de oglinzi propus de Nae Caranfil în acest film, şi o stilizare mai îngroşată a regelui, cu condiţia de a fi justificată. Într-o convorbire personală, imediat după premieră, Nae îmi amintea de Jeffrey Jones, în rolul Împăratului Joseph al II-lea din Amadeus - dar, în treacăt fie zis, personajul aceluia era doar comic în context, cu potenţare caricaturală prin ricoşeu din partea curtenilor; or, Alexandru Hasnaş, altminteri un actor onorabil al Naţionalului bucureştean, este invitat aici să schiţeze acel gen de rege bufon şi rupt de realitate pe care cu atâta osârdie s-au căznit să-l inventeze ideologii şi propagandiştii comunişti - şi nu era necesar: în raport cu exotica îndeletnicire a "filmelor de cinema", privite ca o distracţie vulgară de bâlci, desconsiderate şi tratate de mai toată lumea cu o ignoranţă suverană (temă centrală a întregului film, dezvoltată mai cu seamă în prima parte - când, de pildă, Iancu e disperat că fiul său se compromite astfel, renunţând la slujba cinstită de garderobier, ba chiar însuşi Leon e indignat la gândul că i s-ar putea pretinde să finanţeze o asemenea fantasmagorie), împingerea monarhului în derizoriu devine totalmente inutilă; personajul ar fi putut rămâne hazliu fără a fi caricatural şi fără a i se sacrifica măreţia regală, strict în sensul în care atâtea alte persoane cădeau sub incidenţa acestui comic involuntar - cu atât mai mult cu cât Nae însuşi a pornit la drum cu intenţia de a face un film plin de elemente comice, nicidecum caricaturale; aici, din nefericire, a forţat nota - ceea ce, ca o concluzie, prejudiciază în ultimă instanţă însuşi filmul, de vreme ce Regele, exponentul suprem al autorităţii şi pandantul lui Grig în secvenţa respectivă, îşi pierde aproape total consistenţa; ca atare, însăşi replica finală a protagonistului, "Eu domnesc, Sire!" coboară într-o gamă inferioară celei care-i era hărăzită, devenind o simplă glumiţă ieftină, în locul unui adevăr major servit cu glazura umorului de bună calitate.

E cu atât mai mare păcatul, cu cât acea imagine punea o parafă decisivă atât pe personajul lui Grig Ursache, cât şi pe creaţia lui Marius Florea Vizante - un actor pe care încă dinaintea crochiurilor amuzante, dar superficiale şi cu accente groteşti, din rolurile sale episodice anterioare (ca să nu mai vorbim de "domnul Lăţea" de la televizor), aşteptam să-l văd folosit la adevărata lui valoare. S-a insistat nedrept de mult pe diferenţa de vârstă - care nu mi s-a părut deloc bătătoare la ochi, şi cu atât mai puţin deranjantă; faptul că, la treizeci de ani trecuţi, joacă un puşti de nouăsprezece (dar care-şi dă, totuşi, douăzeci şi cinci!) poate fi pus cu deplină îndreptăţire în contul acelor licenţe admisibile pe care le menţionam (plus faptul că, la nouăsprezece ani, un tânăr poate uşor să arate mult mai matur - mai ales dacă este mai matur pe plan interior, cum se relevă în fond Grig, dincolo de candorile şi sensibilităţile sale). Mult mai importantă este compoziţia de o complexitate şi un farmec irezistibil pe care o face Vizante în acest rol, surprinzând cele mai reprezentative şi mai subtile nuanţe ale artistului frământat, naiv, luat în râs, chinuit, răsfăţat, batjocorit, în final murind de tuberculoză, şi până la urmă învingător suprem. (În treacăt fie spus, şi sfârşitul său rămâne cam expediat - ba chiar clişeizat, prin cele câteva accese de tuse care telefonează deznodământul; dacă tot îl sacrificăm astfel, ar fi meritat ca suferinţa lui să fie mai strâns angrenată în felul cum se jertfise pentru un ideal; nu ostentativ, nu patetic; doar mai... punctat.)

Şi despre Ovidiu Niculescu ştiam că e un actor excelent - mai cu seamă din Un acoperiş deasupra capului, unde partitura din scenariu şi propriul său talent comic reuşeau să impună un personaj cărnos şi cuceritor (în cheie negativă) oricât se străduise Adrian Popovici să-l piardă în peisaj. Asemenea lui Vizante, Ovidiu se impune aici în sfârşit la nivelul care i se cuvine. Trecând peste trimiterile cam ieftine (şi, din fericire, depăşite rapid) la Gigi Becali, Leon Negrescu are acea rezonanţă profundă a arivistului care, după ce soarta i-a scos în cale un înger, şi ca atare a văzut o clipă stelele, nu se mai poate împăca nicicum cu propria-i condiţie. Trădându-şi partenerii, el ajunge să se trădeze pe sine - cum cu mare fineţe sugerează fiecare nuanţă interpretativă din ultima parte a filmului, şi mai ales vibraţia caldă, marcată subtil de remuşcare, a replicii "Juniorul...!" din momentul revenirii lui Grig. Iar corolarul, indiscutabil, îl constituie acea privire peste umăr din sala de judecată, plină de o nemărginită dar şi fatală recunoştinţă, după ce Grig a refuzat să depună mărturia mincinoasă, alegând în schimb un adevăr onorabil care, însă, riscă să-l trimită în puşcărie pentru tot restul zilelor. Aşa cum am mai spus, secvenţa întregeşte cercul relaţiei celor două personaje şi, implicit, simbioza artistică a actorilor. Li s-a reproşat că joacă gros, cu accente false, în condiţiile în care histrionismul de-acum o sută de ani se practica numai pe scenă, nu şi în viaţă. Cer îngăduinţa să mă opun: amândoi erau cabotini, chiar şi ca oameni - cu acele fermecătoare şarje ale bufonilor de factură shakespeareiană. În plus, Grig era fiu de actor, iar Leon avea veleităţi actoriceşti. Iar restul... restul e licenţă.

Tot în raport cu cei doi protagonişti, merită o atenţie aparte machiajul super-creator al Danei Roşeanu, nevoită să-l întinerească pe Vizante cu vreo cincisprezece ani, iar pe Ovidiu să-l îmbătrânească tot cam cu atâta. Iese în evidenţă în special masca lui Leon Negrescu, combinând savant corpolenţa, pilozităţile faciale uşor hirsute şi zulufii rebeli marcaţi ici-colo de şuviţe cărunte. De asemenea, se impune să evidenţiem compoziţia fizionomică a Aristizzei, în ambele variante - vedeta din separeul restaurantului, ca un sfinx uşor isteric în zbaterea sa dintre nemurire şi moarte, şi apoi patetica mamă care-şi petrece feciorul la plecarea pe front. Dar, în fond, tuşe expresive de machiaj poartă cam toate personajele, cu atât mai mult cu cât avem de-a face nu doar cu un film retro, ci şi cu un film în film. Concepţia plastică e întregită de costumele Doinei Levinţa, îmbinând ca întotdeauna elementul de epocă şi inventivitatea, şi decorurile pe cât de meticuloase, pe atât de expresive, ale lui Călin Papură. Pe toate le pune în valoare imaginea pastelată, cu compoziţii elaborate în chiaroscuro sau irizări impresioniste în ton cu perioada, a lui Marius Panduru. Şi, ultima dar în nici un caz cea de pe urmă, muzica lui Laurent Couson, emoţionantă cu drepturi depline şi capabilă mereu să completeze echilibrat decizia estetică.

S-a spus insistent - şi pe deplin eronat - despre Restul e tăcere că ar fi o "superproducţie" românească (pe care, vezi-Doamne, cât am mai aşteptat-o, acum, în vremurile sărăciei şi ale valurilor inflaţioniste care, iată, au dus indirect şi la naşterea minimalismului cinematografic). Nu e nici o superproducţie (chiar dacă a avut cel mai mare buget de film românesc de după 1989, şi cea mai elaborată şi dificilă producţie) şi nici nu era cazul să fie. Să nu uităm că Independenţa României s-a filmat cu mijloace extrem de rudimentare şi economice, impunându-se a posteriori ca o "superproducţie" doar în raport cu parametrii contemporani. Ulterior, superproducţii româneşti au fost Dacii, Mihai Viteazul, parţial Noi, cei din linia întâi, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare - Vaslui 1975... şi cam atât - iar în coordonatele prezentului, o superproducţie ar însemna, eventual, ca însăşi Casa Poporului să se ridice de pe dealul ei şi, transformerizându-se în robot, s-o ia la goană pe Bulevardul Unirii. Însă Restul e tăcere nici nu avea nevoie de asemenea ambiţii megalomane, când intenţia sa, în mare parte realizată, era aceea de a fi un film de conţinut şi stil, care spune o poveste miezoasă şi tristă, comică şi lirică, despre menirea de cineast în condiţiile începuturilor. Apreciabilele sale dificultăţi de realizare şi finanţare au fost legitime, nu căutate, şi au contribuit la întregirea unei fresce de epocă spectaculoase, dar nu spectaculare. Ca film românesc actual, Restul e tăcere completează cu o deplină armonie peisajul jalonat de operele minimaliste ale lui Cristi Puiu, Mungiu, Porumboiu şi Muntean. Iar dacă despre Nae Caranfil s-a spus că ar fi fost "inspiratorul", "precursorul", "locomotiva" lor, îmi îngădui din nou să obiectez: NU! Sunt concepţii, stiluri, modalităţi de abordare complet diferite. Nae are prea puţin de-a face cu trăsăturile determinante ale actualei generaţii - iar în raport cu filmul românesc predecembrist (care era mai mult decât îndoielnic în plan artistic şi financiar, dar cel puţin trăia şi mergea pe picioarele lui - chiar şi fără să zboare, chiar şi bătând pasul pe loc, chiar şi dând îndărăt), Nae Caranfil a reprezentat, peste acel hiatus total dintre 1989 şi momentul Cristi Puiu, puntea de normalitate; supravieţuirea filmului românesc. Sau, într-un sens (dacă ţinem seama de precaritatea sa anterioară), însăşi naşterea lui. Mi se pare cât se poate de semnificativă paralela dintre acest context şi povestea de nativitate pe care o deapănă Restul e tăcere.

8 martie, 2008, h. 19:00-23:50
Bucureşti, România

Am vazut filmul acesta la cinema. A fost unul dintre putinele filme romanesti vazute la cinema si am plecat de la el foarte impresionata.
Nae Caranfil a realizat un film de o calitate foarte buna. Decorurile, personajele, cadrele, replicile, intorsaturile de situatie... toate au facut din Restul e tacere, un film foarte, foarte bun. Un film fresh, original, amuzant care nu are cum sa nu te bine dispuna.Complet diferit de celelalte filme romanesti tipice, unde nu vei intalni Romania cea de toate zilele, cu tot cu comunisnul ei, revolutie, saracie,etc.
Sincere felicitari lui Nae Caranfil. La cat mai multe filme de acelasi calibru!

L-am vazut intr-o noapte de insomnie si chiar mi-a placut,tin minte ca la un moment dat nu ma mai puteam opri din ras,nici nu mai stiu la ce scena,dar in orice caz o sa-l revad cu siguranta.

imaginea este minunata, nu prea imi plac filmele romanesti din cauza cadrelor, largi parca au foslosit doar o camera, asta e minunat o placere sa te uiti la el

Pentru mine e fără doar şi poate cel mai bun film românesc făcut cel puţin în ultimii 20 de ani. E o pată vie de culoare în peisajul gri de producţii ce abordează teme ale comunismului, postcomunismului, sărăciei şi maidanelor de care cred că toţi ne-am săturat. Fie numai prin prisma calităţii realizării, a impresiei de bine făcut, a decorurilor reuşite şi costumelor are de la mine o mare bilă albă.
Caranfil zicea că e filmul pe care şi l-a dorit dintotdeauna să-l facă, însă nu a avut maturitatea necesară. Pe lângă asta eu aş mai adăuga şi lipsa banilor. "Restul e tăcere" e o producţie diametral opusă cu ceea ce am fost obişnuiţi de cinematografia românească în ultimii ani, departe de minimalismul cu care am fost serviţi în 432 sau Moartea dlui Lăzărescu.
Nu e un film perfect, însă de la micile erori îmi fusese deja distrasă atenţia până am ieşit din sală. Mi-au plăcut actorii, scenariul, regia, am râs cât pentru zece filme. Ce pot să spun, e un film de văzut şi revăzut

nu am inteles nimic sincer.si nu o sa ma mai uit inca o data,pentru ca m-am plictisit teribil.in afara unor portrete sociale ale timpului,bine schitate nimic original...nimic captivant...simpla mea parere

.............Un film bun ....idee noua in Rom....uitati-va la e l!
Joaca bine Vizante.

am vazut filmul
mie una nu-mi place decat sfarsitul
inceputul e plictisitooor

ASA DA!!!
Probabil, ca majoritatea tinerilor din Romania, am o parere proasta despre filmul romanesc de dupa revolutie. Bine, nici nu am vazut prea multe ca sa imi fac o parere de ansamblu, dar am impresia ca multe sunt “plictisitoare”. Si cred ca asta e parerea multora. Intr-adevar, filmele romanesti dinainte de revolutie sunt mai bune, [...]

Un film destul de interesant , cred ca printre putinele de asa forma in Romania!

asta e bun in categoria filmelor romanesti , chiar poate da clasa , nu ma asteptam

Mi-a placut mult filmul,mai ales fraza de la sfarsit.....................

Un film extraordinar, merita vizionat, da un aer de epoca veritabila din toate punctele de vedere.

Restul e tacere este o superba reconstituire artistica a istoriei realizarii primului film de lung metraj romanesc - Independenta Romaniei, a destinelor principalelor personaje implicate in realizarea acestuia, a epocii inceputului de secol 20. Am putut observa cateva coincidente interesante: Filmul Restul e tacere a avut premiera in 2008, avandu-l ca regizor si scenarist pe Nae Caranfil ( care il dospea de 20 de ani ), fiu al renumitului critic de film Tudor Caranfil, la 95 de ani dupa Independenta Romaniei, din 1912, regizat de Grigore Brezeanu ( Grig Ursache in film, jucat extraordinar de Marius Florea Vizante), fiu al marelui actor al Teatrului National din Bucuresti Iancu ( Ion) Brezeanu ( rolul lui Mihai Gruia Sandu - Iancu Ursache ). Ambii regizori au stat initial in umbra tatilor pana au putut convinge pe cei din jur de propriul talent si de propria personalitate. Ca un element de picanterie, tocmai Tudor Caranfil a sustinut in 1985 ca de fapt regizorul adevarat al filmului din 1912 este Aristide Demetriade ( pe baza caietelor de regie a acestuia ), iar Grigore Brezeanu( regizor al primului film artistic romanesc - Amor fatal in 1911 si decedat la 28 ani ) doar a fost animatorul ce l-a convins pe mecena epocii, Leon Popescu ( Leon in film, jucat convingator de Ovidiu Niculescu ) sa finanteze productia. Leon reuseste performanta sa aduca ca sponsor chiar pe regele Carol I ( in film prezentat cu totul inedit si interpretat atipic de Alexandru Hasnas). Ambele filme sunt de peste 2 ore, o durata de neimaginat in 1912, iar Restul e tacere a fost considerat lung ( 140 minute ) in 2008, cand productiile artistice au in general 100 minute.
In film, Grig este un om ce braveaza pentru a-si acoperi propriile complexe ( prea scund si neprezentabil dar tupeist, pentru a fi admis ca actor, sfios cu femeile dar si razbunator pe iubita din mintea lui careia nu i-a impartasit clar dragostea - Emilia in film , un rol creat superficial de Mirela Zeta ), care face o fixatie si reuseste, in ciuda multiplelor greutati inainte, in timpul cat si dupa filmare, in realizarea si distribuirea unui film-epopee a Razboiului de independenta ce avusese loc cu 35 de ani in urma. In concluzie Nae Caranfil, ca si Grigore Brezeanu, a conceput si turnat un film memorabil, de referinta al cinematografiei romanesti, cu un real succes si in strainatate. Restul e tacere …

E un film extraordinar! De foarte mult timp nu mi-a mai placut un film romanesc atit de mult. Putem sa fim mindri ca avem actori si regizori continuatori demni ai inaintasilor lor. L-am admirat pe domnul Caranfil senior, din emisiunile TV din vremurile apuse. Cind fiul dinsului s-a remarcat, mi-am zis ca aschia nu sare departe de trunchi. Felicitari pentru toate filmele, dar in special pentru RESTUL E TACERE. Am ramas de asemenea foarte placut surprinsa de jocul actorilor.
Acest film ar trebui premiat!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Nae,esti printre putinii care m-au facut sa traiesc filmul odata cu personajele,si nu cu actorii.Eu si cei care am vazut filmul iti multumim pentru munca depusa si iti oferim aplauzele noastre,bravos!

Am citit undeva ca Nae Caranfil considera Restul e tacere cel mai bun film al sau... Poate cel mai dificil de realizat, cu cel mai mare buget. Nu cred, insa, ca este cel mai bun. Are lungimi, situatii usor trase de par. Totusi, am recunoscut si in acest film umorul rafinat al lui Caranfil. Dupa parerea mea s-a vrut un film mai emotionant ca cele precedente, insa nu prea i-a reusit acest lucru. Ii acord, totusi, 3 stele. E un film bun.

Nae Caranfil este "a netional trasor"...Sa ne traiesti si cat mai multe filme!

eu cred ca este un film bun
mi'a placut expresia aia "O sa cucerim lumea cu filmele noastre..o sa cucerim lumea..."

cel mai bun film romanesc pe care l-am vazut! si cel mai bun film romanesc facut vreodata! Minunat! Nu trebuie ratat!!! Bravo

... cu ce asteptari am intrat in sala !!!!
Cat de bine a inceput, poante bune, dragut. Costume frumoase. Apoi treneaza, parca astept sa inceapa , si nu o face. Apoi vedem Parisul anilor 1911 ( Doamne, cat asteptam asta) intr-un colaj de desene.Apoi tot ce vad ca reconstituire a Bucurestiului vechi sunt cateva stradute de pe Lipscani care si azi arata la fel( filmate in mod evident in unghiuri atat de limitate incat iti da o senzatie de claustrofobie, in niciun caz nu "simti" acel oras fantastic de atunci- greu de exprimat dar pare "staged-up" totul).
E bine filmat, nu e despre epoca de aur, are costume, limbaj de epoca, ..dar nu mi-a transmis nicio emotie. Nimic.

Cred ca am asistat la o revenire a lui Nae spre filmul romanesc traditional dar este o ...capcana.Eu judec semioticianist si va asigur ca :
A facut interactiune ca MONSIEUR JOURDAIN cand vorbea de proza ...Faire de la prose sans le savoir?
-exorcizare a la Tanacu?

A intins niste punti pe care le-a retras?
L-am vazut inchis intro citadela cu un sant cu apa si dupa ce ne-a invitat sa intram a ras de noi.A ridicat puntile.
Dar ...nu este o Roma a la Fellini?
Sunt locatii care-mi aduc nostalgii dupa bunicii mei din ...Ialomitza.
Dar...de ce sa costumeze cu atata cheltuiala figuratia de inalta clasa?
Nu pot sa nu simt ca este o TRADARE.
Si apare cu ...un colaj in loc de-a ne prezenta Parisul?!
Domnule, Caranfil de Jourdain, eu nu merg pe calea asta.
E un mort frumos cu ochii vii ce scanteie-n afara dar ....
E un MORT.

.. Filmul e foarte bun per ansamblu , o sa primeasca f multe laude.Ce mi s-a parut mie demn de semnalat:jocul si personajul lui Leon, extraordinare , filmul pare la inceput o comedie usurica, te face sa te lasi mai pe spate, sa o savurezi, sa razi , si apoi deodata iti da doua palme si te aduce cu picioarele pe pamant.Scena cantaretei de opera din final o sa imi ramana mult timp in minte . Nu am inteles , de ce atata cruzime ??Mai aveam de comentat ,sper sa vad mai multe pareri despre scena cu cantareata..

Filmul este un omagiu adus artei in general si slujitorilor ei carora, de cele mai multe ori (din pacate) nu le stim sau le uitam cu usurinta numele si pentru care varsam, poate, o lacrima cind auzim intimplator ca au plecat spre alte dimensiuni.
Faptul ca Nae Caranfil isi respecta menirea si publicul este si acest nou film!
Restul…e multumesc si adinca plecaciune creatorilor.

Un film bun , si cred astazi dupa ce am vizionat acest film , contrar celor afirmate de " Aristitza", ca cinematografia romaneasca este pa maini bune,sunt martorul lansarii unei noi generatii de artisti talentati , ce frumos au rasarit asa cum predecesorii lor ,frumos au apus! Va multumesc din inima ca existati!

"ATAT DE ROMANESC"-SPUNEA SOTUL MEU LA IESIREA DE LA FILM!MINUNAT! FELICITARI MAESTRE NAE CARANFIL,FELICITARI ACTORILOR M.F. VIZANTE SI O.NICULESCU,FELICITARI SI PT. IMAGINE!

Intruchiparea filmului clasic intr-un film modern. Bravos. Merita 5 stele. Bine..mai multe..dar ..:P

nu pot spune decat ca merita vazut...este un film exceptional...cu o distributie intr-adevar de 5 stele...pacat, totusi ca nu s-a facut un filmuletz cu secvente din pauzele dintre filmari...ar fi fost perfect de vizionat dupa ce fiecare persoana se uita la adevaratul film...ar mai destinde atmosfera...spun toate acestea, pt ca am facut parte din "figuranti"...felicitarile mele regizorului si actorilor...este un film care mai spala rusinea produsa de ultimele "filme" aparute pe piata romaneasca...;)

am vazut ieri filmul la tiff cluj.cea mai buna parte: parca e "strain", adica tare diferit de aglomeratia "nostalgic-comunista" multipremiata si nu stiu in ce masura realmente gustata de romani, stiu ca mi-a placut si ca nu m-a pus in mare incurcatura(adica poti doar sa-l vezi si sa-ti pui sau nu mari intrebari)
cea mai proasta parte: actrita Mirela Zeta

era vorba de filmul "ASFALT TANGO". Imi cer scuze

Am vazut filmul "Tango pe asfalt" si e putin spus ca mi-a placut. E un film extraordinar despre care se pot spune multe. Despre "Restul e Tacere", despre distributia filmului si despre actiune am auzit prima data in institutia in care lucrez, o institutie cu specific cultural.
In urma celor citite pe site-ul cinemagia.ro si cunoscand doar o parte din filmele regizate de Nicolae Caranfil, cred ca si aceasta productie se va ridica la acelasi inalt grad de profesionalitate si valoare artistica, specifica regizorului