Părerea criticului
Este uimitor cum un film despre cinci oameni de la celălalt al lumii poate declanşa amintiri extrem de familiare românilor. Întoarcerea în Havana este mai degrabă o reîntoarcere în trecut, o anulare a câtorva decenii de capitalism şi o reactivare a unor stări de spirit pe care românii au încercat timp de un sfert de veac să le dea uitării. Astfel de madlene cinematografice sunt atât de rare, încât îţi recomandăm să-i dai o şansă filmului lui Laurent Cantet premiat anul trecut la festivalul de la Veneţia şi prezent de vinerea trecută pe marile noastre ecrane.
De un minimalism perfect controlat, Întoarcerea în Havana ne poartă pe un acoperiş din capitala Cubei. Este locul unde Tanía (Isabel Santos), Rafa (Fernando Hechavarria), Amadeo (Néstor Jiménez) şi Aldo (Pedro Julio Díaz Ferran) au toate motivele să se bucure de o după-masă însorită: Amadeo a revenit în Havana după 16 ani de exil spaniol. Mai târziu li se va alătura şi Eddy (Jorge Perugorría), un al cincilea prieten, la timp pentru a rememora amintiri mai mult sau mai puţin plăcute.
Da, Întoarcerea în Havana este un film greu, foarte vorbit, despre realităţi care la prima vedere ai avea impresia că nu te privesc. Dar nu este deloc aşa, iar premiera de vineri îţi va retrezi curând amintiri pe care poate nu le-ai trăit personal, dar care altor cunoscuţi ai tăi le sunt mult prea familiare. Întoarcerea în Havana este un film despre trecut, despre cum ni-l amintim şi cât de mult îl edităm atunci când îl readucem la viaţă. La un nivel mai larg, este despre cum omul simplu poate foarte suferi din cauza unui sistem politic care îl ignoră în căutarea unui extrem de discutabil mai bine comun.
Puţine sunt ţările în care Întoarcerea în Havana să poată fi primit mai intim şi intens decât în România. Şi mai puţine sunt naţiunile supravieţuitoare de comunism mai leneşe decât a noastră la exorcizarea demonilor din trecut, dat fiind că de-abia la 25 de ani de la revoluţie a fost condamnat la închisoare primul torţionar al regimului trecut.
Fără a comenta situaţia politică din România, trebuie să remarcăm eficienţa cu care Întoarcerea în Havana explorează diferite atitudini ale oamenilor în faţa indiferenţei sau abuzurilor unui sistem politic. Resemnarea, retragerea în alcool, fuga, adaptarea la noile reguli, ridicarea zidurilor între sine şi lumea înconjurătoare, toate aceste metode sunt comentate convingător de filmul lui Cantet, cu justificări, argumente şi contraargumente.
Marea reuşită a lui Întoarcerea în Havana este modul cum te face să cunoşti cele cinci personaje. De-a lungul a 95 de minute Tanía, Rafa, Amadeo, Eddy şi Aldo execută un adevărat balet emoţional, pentru că lungile ore de petrecere se vor transforma atât într-o răfuială cu trecutul, cât şi într-o celebrare a prieteniei şi a rarelor momente de bucurie petrecute alături de apropiaţi. În jurul celor cinci eroi, Havana vibrează cu o energie contagioasă, sugerând că, oricât de potrivnică ne este istoria, trebuie să credem întotdeauna într-un viitor mai bun.
De un minimalism perfect controlat, Întoarcerea în Havana ne poartă pe un acoperiş din capitala Cubei. Este locul unde Tanía (Isabel Santos), Rafa (Fernando Hechavarria), Amadeo (Néstor Jiménez) şi Aldo (Pedro Julio Díaz Ferran) au toate motivele să se bucure de o după-masă însorită: Amadeo a revenit în Havana după 16 ani de exil spaniol. Mai târziu li se va alătura şi Eddy (Jorge Perugorría), un al cincilea prieten, la timp pentru a rememora amintiri mai mult sau mai puţin plăcute.
Da, Întoarcerea în Havana este un film greu, foarte vorbit, despre realităţi care la prima vedere ai avea impresia că nu te privesc. Dar nu este deloc aşa, iar premiera de vineri îţi va retrezi curând amintiri pe care poate nu le-ai trăit personal, dar care altor cunoscuţi ai tăi le sunt mult prea familiare. Întoarcerea în Havana este un film despre trecut, despre cum ni-l amintim şi cât de mult îl edităm atunci când îl readucem la viaţă. La un nivel mai larg, este despre cum omul simplu poate foarte suferi din cauza unui sistem politic care îl ignoră în căutarea unui extrem de discutabil mai bine comun.
Puţine sunt ţările în care Întoarcerea în Havana să poată fi primit mai intim şi intens decât în România. Şi mai puţine sunt naţiunile supravieţuitoare de comunism mai leneşe decât a noastră la exorcizarea demonilor din trecut, dat fiind că de-abia la 25 de ani de la revoluţie a fost condamnat la închisoare primul torţionar al regimului trecut.
Fără a comenta situaţia politică din România, trebuie să remarcăm eficienţa cu care Întoarcerea în Havana explorează diferite atitudini ale oamenilor în faţa indiferenţei sau abuzurilor unui sistem politic. Resemnarea, retragerea în alcool, fuga, adaptarea la noile reguli, ridicarea zidurilor între sine şi lumea înconjurătoare, toate aceste metode sunt comentate convingător de filmul lui Cantet, cu justificări, argumente şi contraargumente.
Marea reuşită a lui Întoarcerea în Havana este modul cum te face să cunoşti cele cinci personaje. De-a lungul a 95 de minute Tanía, Rafa, Amadeo, Eddy şi Aldo execută un adevărat balet emoţional, pentru că lungile ore de petrecere se vor transforma atât într-o răfuială cu trecutul, cât şi într-o celebrare a prieteniei şi a rarelor momente de bucurie petrecute alături de apropiaţi. În jurul celor cinci eroi, Havana vibrează cu o energie contagioasă, sugerând că, oricât de potrivnică ne este istoria, trebuie să credem întotdeauna într-un viitor mai bun.
