Părerea criticului
Rheingold nu revoluţionează în niciun fel filmul biografic, dar în centrul său se află un protagonist a cărui viaţă nu poate decât să inspire. Refugiat kurd într-o Germanie neprimitoare, Giwar Hajabi a făcut carieră de partea greşită a legii, în lumea gangsterilor şi a hoţilor mărunţi, şi s-a reinventat ulterior devenind un rapper şi antreprenor de succes. Filmul lui Fatih Akin retrasează conştiincios acest itinerariu, picând nonşalant în capcanele greu evitabile ale biopic-ului, dar Rheingold rămâne memorabil datorită mesajului: nu înceta niciodată să visezi.
Fără să ştim (şi adesea refuzând cu îndârjire să conştientizăm acest lucru), privim lumea prin ochelari de cal: considerăm că toţi cei din jur au pornit cu şanse egale în viaţă şi că, dacă ascensiunea lor în carieră şi societate nu este întru totul satisfăcătoare, atunci vina le aparţine în totalitate. Rheingold dă un reset brutal acestei preconcepţii, prezentându-ni-l pe Giwar (Emilio Sakraya), un tânăr a cărui familie de intelectuali kurzi din Iran a fost victimă a situaţiei politice inflamate din Orientul Mijlociu în anii '80, fiind aruncată în închisoare şi suferind diverse forme de tortură. Faptul că tatăl său, Eghbal, este un emerit compozitor şi profesor de muzică deschide posibilitatea emigrării în Germania, dar problemele sunt departe de a se sfârşi aici...
Nu are rost să povestim elementele importante ale vieţii lui Giwar şi până la urmă e greu de spus şi câte dintre ele sunt adevărate. Rheingold se bazează pe autobiografia rapper-ului, autobiografie întâmpinată cu o doză de incredulitate la momentul publicării: cine ar rezista, până la urmă, tentaţiei de a "înfrumuţesa" lucrurile pentru a-şi face povestea mai percutantă, mai ales un rapper al cărui prestigiu se bazează pe o anumită mitologie şi promisiunea unei vieţi ieşite din comun? Văzând filmul, momentele când "viaţa bate filmul" se aglomerează atât de vertiginos, încât ai adesea senzaţia că vezi o ficţiune. Dar dacă nu e?
Deşi are o abordare banală, de trailer al unei vieţi, Rheingold descrie ataşant o atitudine şi un mod de vedea lucrurile. Este genul de film care îţi reaminteşte vechea butadă că "succesul nu este decât modul cum reacţionăm la eşec": Giwar are o mulţime de obstacole de înfruntat, inclusiv închisoare şi vendete gangstereşti, dar clipă de clipă este animat de un mix ataşant de perseverenţă, încredere în sine şi convingerea că soarele va străluci cândva şi pe strada lui, oricât de sumbru i-ar fi cerul de deasupra capului. Până şi în cele mai grele momente, viitorul Xatar ("pericol" în kurdă) se asigură că a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să mai clădească o treaptă spre un viitor mai luminos, chiar dacă uneori această treaptă este o faptă cu totul reprobabilă. Rheingold reaminteşte apăsat că, oricât de greu ţi-ar fi, unica direcţie în care poţi merge este înainte.
După ce în 2019 şi-a şocat fanii cu dezgustătorul Mănușa de aur, multipremiatul regizor turco-german Fatih Akin are o abordare de-a dreptul clasică în Rheingold. Practic, fiecare scenă există ca să introducă o alta, ceea ce face premiera de vineri să deranjeze cu această abordare aproape şcolărească a poveştii, care nu se simte ca un tot unitar, ci ca o succesiune de bife. Dar aceasta este o problemă eternă a filmelor biografice, inclusiv a foarte apreciatului Bohemian Rhapsody, biopic-ul cu cele mai mari încasări din istorie până la lansarea lui Oppenheimer.
Rheingold mai are un beneficiu pentru spectatorul român: îl face să-şi aprecieze existenţa mult mai anostă decât cea a rapper-ului şi să-l convingă că poţi trăi lucruri mult mai rele decât nemulţumirea că o zi seamănă prea mult cu alta...
Fără să ştim (şi adesea refuzând cu îndârjire să conştientizăm acest lucru), privim lumea prin ochelari de cal: considerăm că toţi cei din jur au pornit cu şanse egale în viaţă şi că, dacă ascensiunea lor în carieră şi societate nu este întru totul satisfăcătoare, atunci vina le aparţine în totalitate. Rheingold dă un reset brutal acestei preconcepţii, prezentându-ni-l pe Giwar (Emilio Sakraya), un tânăr a cărui familie de intelectuali kurzi din Iran a fost victimă a situaţiei politice inflamate din Orientul Mijlociu în anii '80, fiind aruncată în închisoare şi suferind diverse forme de tortură. Faptul că tatăl său, Eghbal, este un emerit compozitor şi profesor de muzică deschide posibilitatea emigrării în Germania, dar problemele sunt departe de a se sfârşi aici...
Nu are rost să povestim elementele importante ale vieţii lui Giwar şi până la urmă e greu de spus şi câte dintre ele sunt adevărate. Rheingold se bazează pe autobiografia rapper-ului, autobiografie întâmpinată cu o doză de incredulitate la momentul publicării: cine ar rezista, până la urmă, tentaţiei de a "înfrumuţesa" lucrurile pentru a-şi face povestea mai percutantă, mai ales un rapper al cărui prestigiu se bazează pe o anumită mitologie şi promisiunea unei vieţi ieşite din comun? Văzând filmul, momentele când "viaţa bate filmul" se aglomerează atât de vertiginos, încât ai adesea senzaţia că vezi o ficţiune. Dar dacă nu e?
Deşi are o abordare banală, de trailer al unei vieţi, Rheingold descrie ataşant o atitudine şi un mod de vedea lucrurile. Este genul de film care îţi reaminteşte vechea butadă că "succesul nu este decât modul cum reacţionăm la eşec": Giwar are o mulţime de obstacole de înfruntat, inclusiv închisoare şi vendete gangstereşti, dar clipă de clipă este animat de un mix ataşant de perseverenţă, încredere în sine şi convingerea că soarele va străluci cândva şi pe strada lui, oricât de sumbru i-ar fi cerul de deasupra capului. Până şi în cele mai grele momente, viitorul Xatar ("pericol" în kurdă) se asigură că a făcut tot ce i-a stat în puteri ca să mai clădească o treaptă spre un viitor mai luminos, chiar dacă uneori această treaptă este o faptă cu totul reprobabilă. Rheingold reaminteşte apăsat că, oricât de greu ţi-ar fi, unica direcţie în care poţi merge este înainte.
După ce în 2019 şi-a şocat fanii cu dezgustătorul Mănușa de aur, multipremiatul regizor turco-german Fatih Akin are o abordare de-a dreptul clasică în Rheingold. Practic, fiecare scenă există ca să introducă o alta, ceea ce face premiera de vineri să deranjeze cu această abordare aproape şcolărească a poveştii, care nu se simte ca un tot unitar, ci ca o succesiune de bife. Dar aceasta este o problemă eternă a filmelor biografice, inclusiv a foarte apreciatului Bohemian Rhapsody, biopic-ul cu cele mai mari încasări din istorie până la lansarea lui Oppenheimer.
Rheingold mai are un beneficiu pentru spectatorul român: îl face să-şi aprecieze existenţa mult mai anostă decât cea a rapper-ului şi să-l convingă că poţi trăi lucruri mult mai rele decât nemulţumirea că o zi seamănă prea mult cu alta...
