Părerea criticului
Fără îndoială cel mai aşteptat film al lunii septembrie pentru mine, Riddick este pentru cei care nu-şi mai aduc aminte deloc de Pitch Black. Premiera de vineri păstrează exact aceleaşi premise şi practic nu se bazează decât pe efecte speciale pentru a continua aventura lui Riddick, din nou vânat, pe o planetă neprimitoare, de creaturi însetate de sânge, dar şi de vânători de recompense.
Înconjurat de multă carne de tun (nu prea-ţi pasă câte dintre personajele secundare supravieţuiesc), antieroul are timp să-şi pronunţe sarcasmele, dar şi să-şi pună la bătaie instinctele infailibile: ca şi în primul film, devine o maşină de ucis în faţa căreia oamenii şi monştrii nu au practic nicio şansă.
Regizorul David Twohy (a făcut şi Pitch Black) aruncă pe ecran câteva efecte speciale reuşite şi se foloseşte de caracteristicile stâncoasei planete ce pare cufundată într-un veşnic asfinţit pentru a ne lua ochii cu câteva cadre extrem de arătoase. Din păcate scenaristul David Twohy ar trebui s-o lase mai moale cu replicile sforăitoare şi să pună mai multă carne pe personajele sale: dacă o parte a vânătorilor de recompense are nişte intenţii şi motivaţii clare (banii), cealaltă (condusă de un Matt Nable într-un rol puţin verosimil) vine doar să scormone trecutul în cel mai neinspirat mod cu putinţă.
Fără să-mi pară rău după cele două ore petrecute în sala de cinema, recunosc că aşteptam mult mai mult în ceea ce priveşte tensiunea şi suspansul. Riddick rămâne doar o altă producţie de categorie B în care eroul are vreme să îşi execute atenta coregrafie, iar monştrii ce-l încojoară dau dovadă de suficientă consideraţie pentru a ataca doar unul câte unul. Altfel, filmul s-ar sfârşi mult prea repede...
Înconjurat de multă carne de tun (nu prea-ţi pasă câte dintre personajele secundare supravieţuiesc), antieroul are timp să-şi pronunţe sarcasmele, dar şi să-şi pună la bătaie instinctele infailibile: ca şi în primul film, devine o maşină de ucis în faţa căreia oamenii şi monştrii nu au practic nicio şansă.
Regizorul David Twohy (a făcut şi Pitch Black) aruncă pe ecran câteva efecte speciale reuşite şi se foloseşte de caracteristicile stâncoasei planete ce pare cufundată într-un veşnic asfinţit pentru a ne lua ochii cu câteva cadre extrem de arătoase. Din păcate scenaristul David Twohy ar trebui s-o lase mai moale cu replicile sforăitoare şi să pună mai multă carne pe personajele sale: dacă o parte a vânătorilor de recompense are nişte intenţii şi motivaţii clare (banii), cealaltă (condusă de un Matt Nable într-un rol puţin verosimil) vine doar să scormone trecutul în cel mai neinspirat mod cu putinţă.
Fără să-mi pară rău după cele două ore petrecute în sala de cinema, recunosc că aşteptam mult mai mult în ceea ce priveşte tensiunea şi suspansul. Riddick rămâne doar o altă producţie de categorie B în care eroul are vreme să îşi execute atenta coregrafie, iar monştrii ce-l încojoară dau dovadă de suficientă consideraţie pentru a ataca doar unul câte unul. Altfel, filmul s-ar sfârşi mult prea repede...
