Iubiri feminine care nu sunt menite să fie fericite
Ride or Die, regizat de Ryūichi Hiroki, nu este o poveste de dragoste în sensul clasic, ci un film despre limitele culturale ale iubirii feminine. Sub pretextul unei relații extreme, filmul propune o reflecție inconfortabilă: ce se întâmplă atunci când iubirea nu mai este o alegere liberă, ci singurul limbaj afectiv disponibil?
Rei, protagonista, nu este construită ca o eroină romantică, ci ca o figură tragică modernă. Gestul ei radical – crima comisă pentru a o „salva” pe Nanae – nu produce eliberare, ci blocaj. Ca în tragedia clasică, actul fondator închide toate celelalte opțiuni. Iubirea devine destin, nu promisiune.
Relația dintre cele două femei este profund asimetrică. Rei iubește absolut, fără condiții și fără cerințe. Nanae, în schimb, rămâne emoțional opacă, uneori distantă, alteori pur și simplu absentă. Filmul refuză deliberat să transforme sacrificiul într-o formă de capital emoțional. Devotamentul lui Rei nu este răsplătit, iar această lipsă de recompensă este una dintre cele mai oneste decizii ale filmului.
Sacrificiul feminin ca limbaj învățat
Ride or Die funcționează cel mai bine atunci când este citit dincolo de povestea individuală. Rei nu este un caz excepțional, ci rezultatul coerent al unei culturi care a asociat constant iubirea feminină cu:
– rămânerea
– tăcerea
– îndurarea
– anularea de sine
Rei nu „alege” sacrificiul; ea știe să iubească doar așa. Filmul nu o judecă moral, dar nici nu o salvează simbolic. O lasă să existe ca simptom al unui model romantic epuizat.
În oglindă: Portrait de la jeune fille en feu
Comparația cu Portrait de la jeune fille en feu este revelatoare. Ambele filme vorbesc despre iubiri feminine fără final fericit, dar din poziții radical diferite.
În Portrait de la jeune fille en feu, iubirea este egală, lucidă și asumat temporară. Fericirea nu este posibilă, dar nici sacrificiul nu este cerut. Personajele știu că relația lor nu poate dura și tocmai această conștientizare le permite să iubească fără autodistrugere.
Prin contrast, Ride or Die arată ce se întâmplă atunci când iubirea nu știe să se oprească. Relația lui Rei nu este asumat limitată, nu este egală și nu este liberă. Acolo unde Portrait de la jeune fille en feu transformă pierderea într-o formă de maturitate, Ride or Die o transformă într-o stagnare existențială.
În tradiție: The Piano
Rei se înscrie într-o linie mai veche de personaje feminine definite prin tăcere și sacrificiu, iar comparația cu The Piano este inevitabilă. Ca și Ada, Rei comunică prin absență, prin corp, prin gesturi minime. Ambele filme construiesc sensul din ceea ce nu este spus.
Diferența esențială este însă etică. The Piano încă mitologizează suferința feminină, oferindu-i o aură de noblețe și sens. Ride or Die refuză această esteticizare. Rei nu este „frumoasă în suferință”. Este obosită, golită, suspendată într-o iubire care nu mai produce nimic.
Ride or Die este mai convingător ca idee decât ca film trăit emoțional. Are:
✔ o temă puternică
✔ o poziționare etică matură
✔ o protagonistă relevantă simbolic
Dar pierde din forță prin:
– o relație insuficient dezvoltată psihologic
– o repetitivitate emoțională care nu adâncește conflictul
– o distanță afectivă care menține spectatorul mai mult în analiză decât în empatie
La bine și la greu este un film bun, incomod și necesar, care își găsește locul firesc printre iubiri feminine ce nu sunt menite să fie fericite. Nu pentru că ar fi ratate, ci pentru că funcția lor narativă este alta: să arate costul unui model de iubire bazat pe sacrificiu.
Rating by Laura Harabor : 7/10 – ⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐☆☆☆
Un film important prin ceea ce spune, mai puțin prin ceea ce face să simți, dar esențial pentru orice discuție serioasă despre iubire, gen și autodistrugere.
Iubiri feminine care nu sunt menite să fie fericite
Ride or Die, regizat de Ryūichi Hiroki, nu este o poveste de dragoste în sensul clasic, ci un film despre limitele culturale ale iubirii feminine. Sub pretextul unei relații extreme, filmul propune o reflecție inconfortabilă: ce se întâmplă atunci când iubirea nu mai este o alegere liberă, ci singurul limbaj afectiv disponibil?
Rei, protagonista, nu este construită ca o eroină romantică, ci ca o figură tragică modernă. Gestul ei radical – crima comisă pentru a o „salva” pe Nanae – nu produce eliberare, ci blocaj. Ca în tragedia clasică, actul fondator închide toate celelalte opțiuni. Iubirea devine destin, nu promisiune.
Relația dintre cele două femei este profund asimetrică. Rei iubește absolut, fără condiții și fără cerințe. Nanae, în schimb, rămâne emoțional opacă, uneori distantă, alteori pur și simplu absentă. Filmul refuză deliberat să transforme sacrificiul într-o formă de capital emoțional. Devotamentul lui Rei nu este răsplătit, iar această lipsă de recompensă este una dintre cele mai oneste decizii ale filmului.
Sacrificiul feminin ca limbaj învățat
Ride or Die funcționează cel mai bine atunci când este citit dincolo de povestea individuală. Rei nu este un caz excepțional, ci rezultatul coerent al unei culturi care a asociat constant iubirea feminină cu:
– rămânerea
– tăcerea
– îndurarea
– anularea de sine
Rei nu „alege” sacrificiul; ea știe să iubească doar așa. Filmul nu o judecă moral, dar nici nu o salvează simbolic. O lasă să existe ca simptom al unui model romantic epuizat.
În oglindă: Portrait de la jeune fille en feu
Comparația cu Portrait de la jeune fille en feu este revelatoare. Ambele filme vorbesc despre iubiri feminine fără final fericit, dar din poziții radical diferite.
În Portrait de la jeune fille en feu, iubirea este egală, lucidă și asumat temporară. Fericirea nu este posibilă, dar nici sacrificiul nu este cerut. Personajele știu că relația lor nu poate dura și tocmai această conștientizare le permite să iubească fără autodistrugere.
Prin contrast, Ride or Die arată ce se întâmplă atunci când iubirea nu știe să se oprească. Relația lui Rei nu este asumat limitată, nu este egală și nu este liberă. Acolo unde Portrait de la jeune fille en feu transformă pierderea într-o formă de maturitate, Ride or Die o transformă într-o stagnare existențială.
În tradiție: The Piano
Rei se înscrie într-o linie mai veche de personaje feminine definite prin tăcere și sacrificiu, iar comparația cu The Piano este inevitabilă. Ca și Ada, Rei comunică prin absență, prin corp, prin gesturi minime. Ambele filme construiesc sensul din ceea ce nu este spus.
Diferența esențială este însă etică. The Piano încă mitologizează suferința feminină, oferindu-i o aură de noblețe și sens. Ride or Die refuză această esteticizare. Rei nu este „frumoasă în suferință”. Este obosită, golită, suspendată într-o iubire care nu mai produce nimic.
Ride or Die este mai convingător ca idee decât ca film trăit emoțional. Are:
✔ o temă puternică
✔ o poziționare etică matură
✔ o protagonistă relevantă simbolic
Dar pierde din forță prin:
– o relație insuficient dezvoltată psihologic
– o repetitivitate emoțională care nu adâncește conflictul
– o distanță afectivă care menține spectatorul mai mult în analiză decât în empatie
La bine și la greu este un film bun, incomod și necesar, care își găsește locul firesc printre iubiri feminine ce nu sunt menite să fie fericite. Nu pentru că ar fi ratate, ci pentru că funcția lor narativă este alta: să arate costul unui model de iubire bazat pe sacrificiu.
Rating by Laura Harabor : 7/10 – ⭐⭐⭐⭐⭐⭐⭐☆☆☆
Un film important prin ceea ce spune, mai puțin prin ceea ce face să simți, dar esențial pentru orice discuție serioasă despre iubire, gen și autodistrugere.